Românism interstatal

Ilie Călian

Şedinţa comună a guvernelor  României şi Republicii Moldova este,  neîndoielnic, de o mare utilitate pentru ambele ţări şi cetă-ţenii lor şi ar fi trebuit să fie o practică permanentă, sistemati-că şi, poate, chiar de două ori pe an. Că nu s-a întîmplat aşa se datorează multor factori – şi interni, şi externi, care s-au intercondiţionat reciproc. Este, desigur, inutil să discutăm datele istorice care explică situaţia aceasta. Însă, dincolo de factorii strict obiectivi, nu este de ignorat nici acţiunea confuză a mul-tor oameni politici din ambele ţări, cu nimic deosebită de confuzia şi neînţelegerea la nivel de mase din cele două ţări. De altfel, es-te greu de crezut că minţi politice lucide ar obţine voturi suficiente cu idei şi propuneri care să contravină flagrant percepţiei majorităţii electoratului.

Una dintre temele cele mai discutate în aceşti peste douăzeci de ani a fost reunirea celor două ţări – ceea ce era firesc. Nefirească a fost însă ignorarea şi a conjuncturii internaţionale, şi a diferenţelor dintre cele două ţări, şi a mentalităţilor şi percepţiilor electoratului. Notez, printre altele, incapacitatea multor ce-tăţeni români de a înţelege persistenţa unei anume atracţii a Ru-siei şi universului său social şi mental în rîndul multor cetăţeni ai Republicii Moldova – nu etnici ruşi, ucraineni, găgăuzi ş.a., ci chiar români. Sau nonşalanţa afirmării acelui patriotism “moldove-nesc” şi a limbii “moldoveneşti” chiar de către nativi români. De altfel, chiar în rîndul “unioniştilor” din ambele ţări a existat şi există confuzie în multe probleme.

Totodată, pentru aceştia este destul de greu de înţeles vari-anta coexistenţei – încă mai multă vreme – a două state cu popula-ţie românească. Să ne imaginăm că, în timp, cele două ţări şi-au armonizat legislaţia şi politicile economice, sociale, educaţional-culturale şi au stabilit obiective comune în proiecte interne şi externe şi că, la un moment dat, Republica Moldova este acceptată în Uniunea Europeană. Ce rău ar fi să existe, cel puţin o vreme, do-uă state româneşti în UE (fără a ignora ONU şi alte organisme in-ternaţionale), dacă îşi coordonează politica? Evident, pînă atunci ambele ţări au de rezolvat o problemă similară, sau aproape: relaţiile cu Rusia şi Ucraina, în principal din cauza Transnistriei.

Din păcate, nici în România, la nivel general, această posibilitate nu este suficient de bine înţeleasă. Există chiar un fel de unionism “ jmecher”: să-i păcălim pe cei din UE şi să-i “băgăm” pe “fraţii noştri basarabeni” în UE în calitate de cetăţeni români.

Trec peste ilegalităţile crase (tocmai este în curs o cercetare în legătură cu documente de cetăţenie română false). Problema este alta: anume, utilizarea acestei şmecherii de către partidelele româneşti, pentru a obţine voturi în plus. Este o aberaţie periculoasă.

Dincolo de faptul că aceşti votanţi nu prea ştiu cu ce se ocupă unul sau altul dintre partidele din România şi adaugă astfel un şi mai mare număr de voturi de la persoane slab informate, de care avem destule în ţară, practica aceasta ridică o problemă constituţională. Anume: cetăţenii români din alte state, care îşi plătesc acolo impozitele şi taxele, deci contribuie la bugetele acelor ţări, au dreptul să voteze parlamentari ai statului român, care vor hotărî asupra bugetului României, asupra veniturilor şi cheltuielilor cu care nu au nicio relaţie (decît, cel mult, de a beneficia de politicile statului român de susţinere a românismului). Imaginaţi-vă, de exemplu, că toţi vorbitorii de franceză din Canada, Elveţia, Belgia ş. a. ar vota pentru Parlamentul Franţei. Sau că toţi etnicii englezi, scoţieni, galezi, irlandezi din lume ar vota pentru parlamentul Marii Britanii…

Nu cunosc conţinutul tratatelor (semnate sîmbătă de prim-miniştrii M. R.Ungureanu şi Vlad Filat), pentru a-mi da seama cît sînt de utile uneia sau alteia dintre părti şi amîndurora împreună, nici nu-mi dau seama dacă nu prezintă oarecari capcane pentru România, dată fiind dependenţa Republicii Moldova de spaţiul ex-sovietic, în special rusesc. Dar este evident că aceasta este calea care trebuie urmată – a colaborării interstatale corecte, în care nu trebuie ui-tat principiul “Frate, frate, dar brînza-i pe bani”. Şi nici ca România să nu-şi aroge prea multe drepturi de frate mai mare.