Românii Americani şi Centenarul Consiliului Dirigent

În mentalitatea publică, dominantă de cultura tabloidă şi manelismul lăutăresc, adevărurile istorice bazate pe realităţi concrete sunt ocolite de industria media. Aceasta a intrat în paradigma conflictualistă pecetluită de Rolf Darendorf prin evoluţia în viaţa politică de la „lupta de clasă” la „lupta între partide”, realitatea aceasta fiind specifică „conflictului social modern”.
Marea Unire, al cărui centenar îl sărbătorim la 1 decembrie 1918, apare ca eveniment pe sticlă cu multă zgârcenie pentru că nu realizează mult râvnitul raiting. Presa scrisă e din acest punct de vedere mai generoasă şi mai apropiată de semnificaţia reală a sărbătorii politice de la 1 decembrie 1918. Aduce multă lumină pentru acea sărbătoare şi cărţile, una din ele purtând în pagini chiar o lumină de excepţie. Este vorba de volumul antologic: Iuliu Maniu văzut de românii americani a istoricului, politologului şi profesorului universitar Vasile Puşcaş, proiect editorial apărut sub egida Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, la editura clujană „Şcoala Ardeleană”.
În studiul introductiv cărturarul şi omul politic care a negociat intrarea României în Uniunea Europeană precizează fără echivoc afinităţile profunde ale lui Iuliu Maniu cu democraţia americană. „Indiscutabil” scrie şeful Şcolii doctorale de la Facultatea de Studii Europene a UBB „impulsurile pe care le-a dat preşedintele american Woodrow Wilson, în ultimii ani ai Primului Război Mondial, aplicării şi în Transilvania a principiului autodeterminării naţionale l-au făcut şi pe Iuliu Maniu să privească nu doar cu adminraţie societatea americană, dar să vadă în acesta un adevărat susţinător al idealului unităţii politice şi statale a tuturor românilor. Iar după realizarea României Mari, doctrina naţională promovată de Iuliu Maniu a fost mai apropiată de concepţia politică americană, propunând o economie competitivă care să intre în competiţia europeană, să dezvolte o deschidere spre comerţul liber şi asocierea sub-regională şi europeană. De pe o astfel de platformă politică şi de guvernare, Iuliu Maniu şi colaboratorii săi au realizat, în perioada interbelică, o apropiere tot mai strânsă nu doar de Eoropa Vestică, ci şi de Statele Unite ale Americii”.
Volumul însumează 352 de pagini şi cuprinde biografia politică a lui Iuliu Maniu, opinii despre personalitatea lui şi documente.
Sursa principală a antologiei este publicaţia „Calendarul America”. Între documente toate valoroase şi inedite se află şi „Cuvântul” regelui Mihai al României la aflarea morţii „marilor patrioţi Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu”. „În înţelepciunea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu – a rostit regele Mihai către ţară şi către români în 26 octombrie 1955 – , în iubirea lor de ţară, în credinţa lor adâncă faţă de aşezările tradiţionale ale ţării şi în vocaţiunea istorică a neamului nostru, am aflat întotdeauna un sprijin nepreţuit, în slujba neamului şi a ţării”.
Semnatari de opinii, studii şi documente sunt Romul Boilă, Cornel Bianu, Sabin Manuilă şi Constantin Vişoianu, negociator la Cairo cu Aliaţii în timpul celui de al II-lea război mondial.
În studiul lui Sabin Manuilă (1894-1964) – unul din fondatorii Institutului Central de Statistică – cu privire la „metodele de democratizare” – puse de Iuliu Maniu în practica guvernării descoperim că Marea Unire a avut două etape: prima de „proclamare” la Alba Iulia şi a doua „de organizare statală modernă, înfiinţându-se un aparat de conducere a Transilvaniei, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, care trebuia: 1) să preia puterea de la statul maghiar; 2) să creeze un instrument de guvernământ, care să aducă ordine în haosul produs de revoluţia ce a urmat prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, întronând suveranitatea de stat asupra teritoriilor detaşate de la fostul stat maghiar şi creând o organizaţie de stat complet nouă şi românească în locul celei vechi, ungureşti; 3) să pregătească unirea armonică cu celelalte provincii româneşti provenite din imperii eterogene, dar care acum au constituit România întregită”.
Prin urmare unirea Transilvaniei cu România a avut o primă dimensiune de proclamare, de eveniment politic sărbătoresc prin Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Aceasta a constinţit integrarea Transilvaniei în Regatul României pe baza „principiului autodeterminării”.
Al doilea moment a fost o desfăşurare pragmatică a organizării instituţionale a Transilvaniei de către Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu. Consiliul Dirigent a fost înfiinţat în 2 decembrie 1918 şi şi-a început activitatea organizaţională în aceeaşi zi cu misiunea ca, „noul Stat Român, devenit România întregită, să constituie, în regiunea carpato-dunăreană a Europei, o cetate de civilizaţie democratică modernă. Ea trebuia să facă imposibilă păstrarea unor vestigii de favoritism de clasă, de discriminare etnică, de intoleranţă religioasă sau de exploatare economică, dând aparatului de guvernământ un caracter modern şi progresist”.
Dincolo de preluarea puterii administrative de către reprezentanţi ai majorităţii, Consiliul Dirigent a realizat: 1. O „reformă agrară” „împroprietărire” fără „discriminare de naţionalitate”.
2. „A doua reformă a fost realizarea vechiului deziderat politic al românilor din Ardeal: dreptul de vot universal, garantând acest drept «în mod egal, secret şi pe comune», fără niciun fel de discriminare sau restricţie, fără colegii cu privilegii sau cu drept censitar”. Această reformă electorală „a fost piatra unghiulară a noului stat democratic românesc”.
3. „A treia reformă a garantat libertatea presei, scrisului şi a întrunirilor publice”.
4. Libertate „religioasă acordată tuturor bisericilor”. „În România întregită, toate bisericile au primit ajutoare de stat şi preoţii tuturor confesiunilor au fost salarianţii statului”.
Aşadar, la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia s-a făptuit revoluţia politică, prin consfinţirea populară a României Mari, iar în intervalul de funcţionare a Consiliului Dirigent 2 decembrie 1918 şi 2 aprilie 1920, a avut loc o revoluţie socială: „Revoluţia socială – sintetiza Sabin Manuilă în 1962 – pe care o denotă reformele examinate mai sus reflectă viu personalitatea şi preocupările lui Iuliu Maniu, care a prezidat Consiliul Dirigent şi, ca atare, a avut sarcina de a croi noua cale pe care trebuia condus neamul românesc din Transilvania”.
Nu numai prin ceea ce am subliniat noi, dar şi prin alte atitudini exprimate de românii americani, lucrarea d-lui Vasile Puşcaş este una de răscruce în istoriografia românească prin relevanţa perceperii comprehensiv şi extensiv a Consiliului Dirigent în desăvârşirea Marii Uniri sub figura politică dominantă a momentului: eroul şi martirul Iuliu Maniu.

Traian Vedinaş