România se pregăteşte de război?

Vocea Rusiei

Lectura agendei şedinţelor CSAT este plictisitoare, însă agenda şedinţei de marţi, 5 februarie 2013”, a fost “o excepţie de la regulă”. Din perspectiva geopolitică, cel mai interesant este punctul numărul 2 de pe agendă “realizarea, în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), a unui plan de contingenţă pentru România”.

“În analiza documentelor oficiale ale statului român, există o regulă de bază: cele mai importante părţi sînt cele traduse din engleză. Regula a funcţionat perfect atît în cazul acordului de coabitare (de fapt, capitulare) semnat de Victor Ponta, cît şi în cazul agendei CSAT. Elaborarea unui plan de contingenţă (de fapt, “contingency plan”), nu este o procedură obişnuită.

Ce este un “plan de contingenţă” în terminologia uzuală a NATO? Atunci cînd termenul se utilizează în cazul relaţiei dintre o ţară membră şi NATO, un “contingency plan” presupune elaborarea unui set concret de acţiuni pentru situaţia în care acest stat intră într-un conflict militar.

Pînă acum, asemenea planuri oficiale au fost elaborate doar pentru următoarele ţări: Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia. Ţările baltice au cerut elaborarea unui plan pentru cazul unui conflict militar cu Rusia şi s-au zbătut cinci ani pentru ca NATO să accepte această cerere şi să elaboreze planul. Polonia a cerut elaborarea unui plan pentru un eventual conflict militar cu Belarus, iar apoi planul a fost “upgradat” pentru un eventual conflict cu Rusia.

În acest context apar două aspecte importante. Primul: aceste planuri se elaborează la cererea ţării membre. Al doilea: de obicei, Germania se opune elaborării unor planuri de acest gen (aşa a fost în toate cazurile de pînă acum), iar reprezentanţii aripii radicale a conducerii americane a SUA susţin asemenea iniţiative. Germania se opune unor iniţiative de acest gen deoarece elaborarea unor “contingency plans” presupune stabilirea exactă a ţărilor cu care există riscul intrării într-un conflict militar, ceea ce conduce la o răcire drastică a relaţiilor cu aceste ţări şi alte consecinţe nefaste.

Un “contingency plan” nu presupune răspunsul la o întrebare generalizată de genul “ce se întîmplă dacă intrăm în război?”, ci presupune un răspuns la întrebări precise şi punctuale de genul “ce se întîmplă dacă începe un război cu Ucraina?”, “ce se întîmplă dacă începe un război cu Rusia?” etc. Desigur, apologeţii NATO vor spune că asemenea planuri se pregătesc doar pentru eventualitatea unor operaţiuni defensive, dar realitatea incontestabilă arată că niciuna dintre operaţiile recente ale ţărilor NATO (Libia, Irak, Serbia) nu a avut caracter defensiv, toate fiind de fapt nişte războaie de agresiune.

Există analişti care consideră că etalarea în public a intenţiilor de elaborare a acestor planuri nu este altceva decît rezultatul dorinţei unor ţări de a atrage atenţia. Din această perspectivă, se poate spune că scopul a fost atins, iar atenţia a fost atrasă. “Ce urmează?”. Depinde de răspunsul la întrebarea: dacă România se pregăteşte de război, atunci pentru ce război se pregăteşte România?