Roata morii se-nvârteşte…

… Ţac – ţac – ţac!… Ţac – ţac – ţac!
Şi nimic nu o opreşte
Ţac – ţac – ţac …
Ehei, ce bine ştie poporul să observe şi să sancţioneze una-alta din păcatele omeneşti, care astăzi parcă-s în explozie exponenţială, hodoronc-tronc, căzute pe capul bietului om rămas cu bun simţ!
… Îl inviţi să vorbească public, că-i doar personalitate de vază sau, mă rog, aşa îi este „funcţia” şi-i acorzi 7 (şapte) minute şi el vorbeşte 57! Şi măcar de-ar spune ceva.
Îl vezi cum scrie o carte, o publică, i-o şi citeşti şi deşi-l simpatizezi pe om şi cauţi cu bunăvoinţă şi disperare să-i vezi acolo, în cele multe pagini, o idee măcar – n-ai cum. Şi cine-i spune ceva?
Îl auzi cum latră pe la televizor, la Soare, la Lună, la adversar, la Fantomas, la Fata Morgana, la cei din Andromeda şi din galaxia vecină, căci face orice să nu se observe cum „cine zice ăla e!”. Şi de ce, oare, mai intră ăştia în casele noastre pe micul ecran, când avem telecomandă?
Îl remarci cum se travesteşte de rapid, ai zice instantaneu, când în Scufiţa Roşie, când în Albă-ca-Zăpada, când în Zâna Măseluţă sau Zâna Bună, când el este get-beget, din tată-n fiu, Lupul cel Rău, Balaurul sau Stăpânul cel şiret din poveste. Şi de ce oare-l mai credem, când doar s-a deconspirat de-atâtea ori, că deja ştie şi Grivei, căţelul?
Îl deteşti cum îţi apare în cale, umflat în pene ca un păun, dar nu ca el de frumos, cum se tot autolaudă, cum se tot autoglorifică, cum se tot auto-înalţă de zici că acuşi-acuşi se desprinde de real şi o ia razna, cum o şi face şi nu rareori. Şi de ce le permitem noi asta?
Îl cunoşti de ani buni, de când era undeva jos sau la mijloc pe scară şi numai ce vezi treabă: cum a suit un fuştei, cum s-a schimbat, a mai suit omul – nu mai salută „prostimea”, adică foştii colegi, foştii vecini, actualele rude. Mai suie unul – nu mai răspunde la telefon decât dacă-i de la cel care-i pe-un fuştei similar sau mai multe mai sus. Nu mai citeşte decât informări şi rapoarte, că vezi dragă n-are timp, dar burta are vreme să-i crească cât butea, căci dé, acum omul „e cineva!”. Şi de ce nu-i zice nimeni, nici măcar medicul său curant, că tocmai s-a înscris pe autostrada distrugerii şi autodistrugerii? A relaţiilor sale normale dar şi a lui însuşi. Şi cum „funcţia e trecătoare” (apud CC – amicul meu prorector en titre), în puţini ani, adică după, rămâne singur cuc, căci lumea nu uită mitocănia, mojicia şi umilinţa.
Roata morii se-nvârteşte
Ţac – ţac – ţac
Şi nimic nu o opreşte
Ţac – ţac – ţac …
… Îl inviţi la o emisiune, un interviu, o discuţie, o întâlnire de afaceri şi uite-l că e „ceas elveţian”. „Aşa-s bătrânii!” – ar zice unii. Nu: uite că-i tânăr, corect, manierat, punctual, de cuvânt. Şi nu-i unicat!
Îl vezi cum scrie, concis, frumos, „cu stil” de om cult dar nu epatant sau vetust şi textul musteşte de idei una şi una. „E geniu!” – ar zice unii. Nu, uite-i că-s mulţi, deie Domnul să nu-i corupem şi pe ăştia sau să-i facem să-şi ia lumea-n cap!
Îl auzi cum spune una-alta şi constaţi că, deşi-i tânăr, e foarte informat, foarte competent şi foarte eficient, de mai mare dragul! Nu-i unul, nici doi, ci mulţi, chiar foarte mulţi, dar nu ştiu cum se face că tocmai pe ăştia nu-i promovăm, nu-i lăsăm, ba chiar îi împiedicăm să facă şi dreagă, punându-le-n cap un şef incompetent, prost sadea şi ticălos cât încape!
Îl remarci cum ştie „să ţină sus steagul”, deşi-s trecuţi bine de prima tinereţe şi te umple de bucurie şi respect entuziasmul şi priceperea lor. Dar, de ce nu-s lăsaţi să facă ce ştiu ca nimeni altul, numai fiindcă au o vârstă în cardul de identitate care, se ştie, niciodată nu corespunde cu cea a creaţiei, a performanţei şi nici chiar cu cea biologică deseori!
Îl deteşti pentru una sau pentru alta, chiar fără să-l cunoşti bine şi-apoi constaţi că te-ai înşelat. Dar ai tăria şi onestitatea să-ţi recunoşti măcar ţie, asta? Sau rămâi înţepenit în idee, în proiect, în „aşa cred eu!”?
Îl cunoşti şi crezi că ştii despre el totul şi l-ai băgat în „sertarul ăla”. Şi-apoi constaţi peste ani, că omul a evoluat mult, frumos, de necrezut, a ajuns specialist reputat, a ajuns celebru, a ajuns într-adevăr „Cineva”. Ehei, ce greu e să admiţi că-i aşa sau rămâi la spusa Mărioarei prinsă cu mâţa-n sac: „Ioane, nu-i adevărat ce vezi!” – ?
… Roata morii se-nvârteşte,
Ţac – ţac – ţac
Şi nimic nu o opreşte
Ţac – ţac – ţac …

Stela-Maria Ivaneş
N.B. Cu roata nu-i de glumit!