RÎSOTERAPIA doctorului George M. GHEORGHE

În recentul volum, sugestiv intitulat ‘’S.O.S. Satiră şi umor…contagios!’’, autorul – medic, colonel în rezervă – George M. Gheorghe, din Bucureşti, este, potrivit ‘’Fişier-ului de autor’’, absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti, absolvent al Institutului Medico-Militar, membru fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România (1990), membru al Uniunii

 Ziariştilor Profesionişti din România (1990), membru al Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici (2005), precum şi al altor asociaţii de profil. Este autorul a 20 de volume de interviuri pe teme de sănătate şi social-umanitare, dar şi al altor volume apărute în colaborare cu cele două fiice ale domniei sale, medici la rîndul lor – Claudia Lucia Ionescu şi Geta Elena Răducanu – volume enciclopedice, de largă cultură universală. (Bucuria de a fi un trio scriitoricesc este firească şi evidentă în convorbirile telefonice, dar şi demnă de admirat!)

Pe lîngă colaborarea la diverse publicaţii naţionale, în perioada 1984-1994 a fost redactor şef al Revistei SĂNĂTATEA, perioadă în care l-am cunoscut şi noi, personal, la Bucureşti. Era prin 1990-91, dar înainte de acest moment, l-am ‘’cunoscut’’ şi apreciat ca autor al volumului ‘’Hipocrate se amuză’’ – o antologie de satiră şi umor educativ-sanitar, volum apărut în premieră naţională în 1980.

Îmi amintesc cu bucurie de acea perioadă de început a anilor de după 1990, cînd colaborarea epigramiştilor la revista ‘’Sănătatea’’ era frecventă, Marian Popescu fiind şi el unul dintre ei. Acolo i-am savurat pe emblematicii Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, George Zarafu, Cornel Udrea, Grigore Lupescu şi mulţi alţii, care au apărut şi înainte de 1990.

Revenind la noul volum ‘’S.O.S. Satiră şi umor…contagios!’’, apărut la Editura AGIR, Bucureşti, 2012, trebuie să recunoaştem că dl.dr.George M. Gheorghe este un ‘’vechi pasionat de umor’’ (aşa l-am şi cunoscut), după cum scrie în dedicaţia care însoţeşte cartea primită. Ea însumează nu mai puţin de 60 de titluri de proză scurtă umoristică, organizate în două părţi, fiecare avînd un titlu şi un moto care sugerează conţinutul acesteia:

Partea I – Viaţa este uneori, o glumă! cu un moto de Publius Terentius – ‘’Sînt om şi nimic din ceea ce este omenesc sau în legătură cu el, nu mi-e străin…’’;

Partea a II-a – Pe loc repaus…cu moto-ul ‘’Cele dintîi calităţi ale soldatului sînt rezistenţa şi disciplina;     vitejia vine numai în al doilea rînd’’ – Napoleon I Bonaparte.
În ‘’Prolog’’-ul care deschide cartea, autorul ne dă o definiţie a rîsului care ‘’reprezintă o manifestare a veseliei, a voiei  bune ori a satisfacţiei…’’; el este sănătos şi folositor, fiind de mai multe feluri: rîsul răutăcios (cînd ţi se rupe punga de plastic şi conţinutul se înşiră pe trotuar); rîsul interferat (cînd mergi la o comedie şi rîzi de ceea ce îţi aduci aminte, nu de ceea ce vezi pe scenă); rîsul compătimitor (caracte-ristic mai ales contabililor, cînd descoperă nereguli); rîsul nervos (al soţiei la argumentele soţului de ce a întîrziat acasă); rîsul creat de umoriştii de profesie, adevăratul rîs (echivelent cu ‘’a leşinat de rîs’’, ‘’a rîs pînă n-a mai putut’’ ş.a.); rîsul terapeutic sau Rîsoterapia – ‘’o modalitate modernă de bună dispoziţie… rîs ce se constituie într-o terapie fără medicamente şi cure balneare, fără bonuri de ordine şi FĂRĂ, FĂRĂ…’’ şi apoi conchide: ‘’În final, este bine de reţinut că mai sînt şi alte situaţii – fără să fie vorba de vreo boală – cînd se poate rîde cu poftă – şi este bine să se facă acest lucru…’’

Şi pentru a ne face să rîdem, doctorul G.M. Gheorghe trece la înşiruirea a nenumărate situaţii hazlii în care sînt puse personajele. Mai trebuie subliniat un aspect: asemenea epigramelor, situaţiile prezentate au, în final,  o poantă, o răsturnare a ceea ce sîntem tentaţi să credem că va fi. De cele mai multe ori se simte plăcerea de a răstălmăci unele vorbe)dictoane ştiute sau anumite concluzii fireşti, dar uşoare. De ex. Adio, dragostea mea! – e vorba nu de iubită cum s-ar crede din textul de început, ci de un ‘’tramvai nesuferit! Renunţ de acum la tine şi la transportul în comun! Mi-am luat maşină mică…’’; cîteva Proverbe răstălmăcite… – ‘’Cine bate cîmpii, îşi toceşte mintea!; Dragostea este oarbă… dar copilul se naşte cu ochi!; Tăcerea este de aur… dar nu şi pentru cîntăreţi!’’ etc. sau Pastile amare :

– De ce nici măcar nu ai zîmbit la glumele mele?
– Eu nu iau în rîs munca unui om…
– Cum de scrii umor cu atîta uşurinţă?
– Nimic mai simplu! Nu apăs stiloul pe hîrtie…
***

Din fel de fel… amintim:
– De cîte ori mă aşez la masă ,mănînc peste măsură şi mă îngraş văzînd cu ochii. Ştii vreun remediu?
– Desigur! Aşează-te la bibliotecă…
De reţinut este şi faptul că unele schiţe umoristice redate în carte i-au fost reţinute la festivaluri de umor: Undeva…în Europa!-  la ‘’Festivalul umorului’’ de la Gabrovo (Bulgaria), 1989; Povestioară de iarnă, cu zicale! – premiată la ‘’Zilele de satiră şi umor’’ dedicate marelui actor Amza Pelea, Băileşti-Dolj, 1988, precum şi cîteva scenete radiofonice.

Creaţiile doctorului George M. Gheorghe din acest volum sînt moderne, atractive, actuale şi penetrante prin învăţătura care se substituie subiectului. Cunoaştem astfel caractere, gîndirea lor, toate fiind fapte de viaţă. Pentru autor, nimic nu pare secundar, orice situaţie poate fi considerată importantă şi demnă de reţinut, dovedind prin aceasta că autorul are un permanent neastîmpăr intelectual, dar controlat uneori cu autoironie pentru a nu deveni… de rîsul lumii. Este dotat deopotrivă cu umor şi o nostalgie profundă, mai ales în partea a doua a cărţii, cînd relatează fapte, atitudini, situaţii hazlii din perioada studenţiei la Institutul Medico-Militar. Cînd povesteşte despre acele vremuri trecute, dar trăite intens de domnia sa, parcă transmite ceva din atmosfera acelor ani, dovedindu-se un om comunicativ, inventiv, iubit de colegi şi care cucereşte repede cititorul. Demn de apreciat este şi faptul că, lipsit de orice urmă de invidie şi pătruns de o mare dragoste faţă de colegi, ori de cîte ori poate, face referiri admirative la ceea ce au ajuns sau au devenit aceşti medici după absolvirea Institutului – profesori universitari, creatori de noi discipline, creatori de şcoli chiar sau medici vestiţi şi apreciaţi în ţară şi străinătate.

Acest ‘’berbec-marţian’’ temperamental, aşa cum s-a dovesit a fi în studenţie, a fost iniţiatorul a nenumărate năzbîtii, creînd, uneori, şi situaţii ‘’discutabile’’ pentru unii colegi, dar fireşti pentru compa-nionii săi, şi chiar la ordinea zilei. Într-un capitol, spre final, se întreabă dacă nu cumva şi-a ‘’greşit vocaţia profesională?’’ Cu siguranţă, nu. Dotat cu umor şi o mare deschidere spre oameni, s-a putut manifesta deopotrivă pe cele două planuri – artistic, scriitoricesc şi profesional-medical.
În încheiere, ştiind că în primăvara acestui an a intrat în plutonul octogenarilor, îi transmitem străvechea urare celtică: ‘’Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!’’

Silvia POPESCU