RISIPIT ÎN DETALII, FRUMUSEŢEA…

 • o plimbare cu Mocăniţa •

Turistul care străbate Maramureşul are, mai întotdeauna, idei preconcepute. Legendă. Tărîmul voievozilor dintîi. Descălecat… Şi cîte şi mai cîte. Recunosc că e greu să scapi de… bibliotecile pe care le-ai citit. Dar, în Maramureş trebuie mers pur şi simplu. Şi o să vezi, iubite cetitoriule, că, de fiecare dată, legendele, chiar şi cele neştiute, îşi vor face cărare spre suflete. Nu e vorba nici de argumentarea ofertelor, nici de divagări agreabile. Ci, pur şi simplu, locul e dătător de atîta lumină şi atîta linişte, încît nu e nevoie să te legi nici de trecut, nici de viito
r. În aceste locuri, există doar prezent şi, poate, părerea de rău pentru ce n-a fost sau nu va să vie. În rest, încremenirea în prezent a tot şi toate aduce în prag de visare imperturbabilul

Peisaj cu mult verde

Încă de pe traseul de asfalt al Borşei poţi simţi că, de aici, de undeva, din dreapta, începe o altă viaţă. Mai liniştită. Aparate. Se apropie tot mai mult frunţile semeţe ale munţilor, parcă deloc resemnaţi cu nemurirea lor. E o linişte vegetală deloc romantică, un bubuit de clorofilă sănătoas
ă, ce pulsează în fiecare copac, fiecare boschet, fiecare fir de iarbă, răvăşit de adierea vîntului. S-ar fi cuvenit mijit de toamnă pe meleag, dar galbenul întîrzie să vină, iar verdele stăpîneşte „pînă în înaltul ceriului”. Pasul e semeţ. Coşul pieptului – afară. Brazii, aliniaţi ca la o solemnă paradă, se înghesuie, se calcă în picioare, parcă, şi-şi semeţesc trupurile zvelte. M ai sus, şi mai sus… Atîta doar că cetina joacă feste ochiului şi din verde pal trece în verde-fiere. Se închide la culoare cu cît urcă mai sus.

Lin gînd de poet:

Maramureşul vuia prin culori

Într-un mustos început de toamnă

Într-o limpede sfîrşit de zi

Treceam hotarul străvechii ţări

În liniştea care suia din pămînt,

Maramureşul prin culori

(Leonida Neamţu)

De aici, din înălţimile de la Borşa (unde – apropos – cazarea este minunată şi… ieftină) se poate vedea tot. Încotro s-o apuci? Spre Cimitirul Vesel de la Săpînţa? Valea Vinului? Bisericile de lemn de pe tot meleagul Munţilor Rodnei şi rezervaţiei Maramureş? Sau Cascada Cailor şi pîrtiile de la graniţa cu Bocuvina? Astăzi, dedicăm popas şi o luăm spre Vişeu.

Acolo unde ne aşteaptă

Mocăniţa

E bine să vă faceţi rezervare. Şi vă luaţi un gînd. N-am să vă dezvălui „secretele” unei călătorii reuşite. Organizatorii au atîtea de oferit… Şi, surpriza e surpriză, dacă omul nu ştie ce şi cum. Vă pot asigura însă că totul e gîndit „nemţeşte”, iar gazdele din Maramu sînt mai mult decît primitoare. Am auzit prin cele locuri că om flămînd sau însetat nu vei găsi. Iar trenuleţul ăsta şugubăţ, ce şi-a făcut în alt veac datoria, face acum tot ceea ce poate pentru ca turistul să se simtă boier. Mare mulţămită se poate aduce întregului personal. Pentru că, zău, sînt oameni mai amabili decît în multe alte părţi ale lumii. Spuneam că n-am să dezvălui programul. E atît de divers, pe cît vrea omul să şi-l facă. Singur, cu familia, cu prietenii, cu grupul de oameni de afaceri. Şi aproape că se poate cere luna de pe cer. N-am să „copiez” ce spun ghidurile locale. Dar tot nu mă pot abţine să vă destăinui că, pe lîngă trenuleţ, se pot face călătorii cu căruţa pe înalte creşte, se poate face baie în anume piscine acoperite, drumeţii pe culmi montane. Printre…picături, obiectivele turistice spectaculoase te îmbie la cuget sfînt. Iar masa tradiţională şi horinca dintr-un pachet complet face toţi banii. A! Şi peisajul. De poveste! Pe Valea Vaserului, trenuleţul de basm opinteşte spre înălţimi. Haltă adevărată, cu cele bucate, în Paltin. Cutezătorii pot merge mai departe. Iar spectacolul e pe măsura îndrăznelii: Botizu, Şuligu, Făina, Miraj, Gligan, Cataramă sau Izvorul Boului. De unde, dacă întinzi mîna, dai de mărginimea Ucrainei vecine…

Mocăniţa sfîşie azurul de dimineaţă, opinteşte cu fum, foc şi apă din belşug şi pleacă la drum. O veselie! Căile Ferate Forestiere… în traducere liberă: un drum de fier, cale spre cer, şi foresta din latină, ce te duce spre lumină… Jos, păienjeniş de străzi lichide, cu repezite umbre ale trecutului, Valea Peşterilor, Valea Rea, apoi Novăţ, Valea Novicilor, Lostun, Botiza sau Ştevioara (Mare şi Mică). Sus, penel de albastru senin, mimînd îndeletnicirea romantică a celor ce mai cred că viitorul se află în Ceriuri. Aici vîrful Greabăn, Băiţa, Zănoaga, Şulingu, Ţiganu, Prislopu Caratamei sau Jupania stîlpuiesc cer de Maramu. Şi după toate astea ai crede că plaiurile de aici sînt populate. Greşit. Aici înstăpînesc doar codrul, vîntul, bulboane de ape line. Şi peste toate cele, Măria-Sa Frumuseţea.

Vorbă multă, socializări, fotografii de toate felurile, veselie. Şi, cum spuneam, mîncare bună, cînt şi joc tropotit, mărunt, ca vîntul cărunt… Da, înainte vreme aici tăiau austriecii pădurea şi, înlocuind plutăritul, au înhămat la treabă grea Mocăniţa. Şi s-a cărat… da’ nu se vede! Căci pădurea ştie să-şi ascundă rănile. Şi dacă mai pune şi omul un badijonaj… Iaca-i bine!

Băut-am şi iar oi be!

(Ţîpuritură anonimă)

Nu e nici o greşeală de exprimare: aici toată lumea e veselă şi sănătoasă. În sensul cel mai nobil al cuvîntului. Şi cînt, şi joc, şi drăgosteală, împletită în porţi meşteşugit îmbîrligate. Închipuind un formidabil gest estetic. Să mergi cu acestea alături. Şi să asculţi doar zicerea ’ngălată:

Cinstiţi boieri Dumneavoastră!

Trenuleţul îşi face treaba. Lumea se distrează. Şi, aşa cum zice o altă ţîpuritură- reţetă, cum că toată lumea zîmbeşte în aceeaşi limbă.

Ca într-un imens „Toast pentru Maramureş”:

Ascultaţi, e o ţară în nord,

Închisă-ntre ziduri albastre, cu vulturi

Cercuri, cercuri…

Trec vămile frumosului

Prin ţara aceea, din nord

Legendele suie cu tropot de zimbri

În sîngele nostru aprins

Ne-ntoarcem din norduri

Vecini de flăcări

(Florenţa Albu)

La primul popas un englez o ia pe jos. „Vreau să sorb toată frumuseţea”, zice. La capăt de vagon o franţuzoaică începe să-şi dea ochii peste cap. Un moroşan, plecat să-şi facă şcoli înalte, îi aţinuse calea. Acu’, dacă o fi… Zîmbeşte galeş şi „controlorul” Ionuţ, care, pînă la urmă, nu-i… naşul, ci se dovedeşte a fi un ghid înnăscut. Stilat şi rasat ca un majordom din alte vremi. De la ţipţerii cei nemţi, aceste locuri au prins gustul lemnului. Dus spre cele ţări. Acum „Ost Gleis – Hilfe für bedrothe Bahnen ins Oseurop” a făcut posibilă această minune. De a merge fiecare cu Mocăniţa, sus, acolo, unde numai vulturul…

Jos, la capăt de linie, o vorbă neaoşă cu localnicul Vasile Bârsan, de 27 de ani mecanic de locomotivă pe Mocăniţă:

– La o garnitură de tren, ducem peste 200 de persoane..

– Mulţi străini?

– Da. Dar anul acesta au fost şi mulţi români.

– Măriuţa e cea mai vestită locomotivă de aici.

– Da. Are 110 ani. O belizneză super! Maşinărie germană. Dar, nu-i vorba, că şi la Reşiţa se făcea treabă bună. Acu… Asta a mea e Ioana. Din păcate, la 16 Februarie nu mai fac piese de schimb. Dar, cu încă un privat din Brad, tot neamţ, facem comandă în Germania, Austria sau Elveţia. Şi matriţele noastre îşi fac treaba. Şi uleiul special îl aducem din străinătate. Că la Ploieşti…

– Patronul de aici?

– Un austriac. Noi îi spunem Andi, că-l cheamă Andreas. Şi ceva cu… K(apa). S-a căsătorit cu o vişăuancă. A venit ca turist, s-au cunoscut, s-au plăcut şi, dacă au avut… finanţarea… Au făcut minunăţia asta. Şi Mocăniţa trăieşte din nou. O nouă viaţă.

***

Trenuri charter, trenuri dormitor, fete frumoase şi costume cum numai aici poţi vedea, cină la lumina felinarelor… Şi, peste toate cele, picur-cascadă de ospitalitate adevărată, gînd curat şi dorinţă de a reveni. Căci

Legenda merge mai departe.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Foto: AnomisadiV