Riscul meseriei

În general, la noi, oamenii se pricep astăzi la orice: la politică, desigur, la fotbal, bineînţeles, la soluţii pentru slăbit, îngrăşat, înţărcat, la tratat diferite maladii, la muzică, la făcut bani din „învîrteli”, la driblat Fiscul, la criticat, la bîrfit, la gastronomie, la economie. La cultură nu, căci, oricum, nu trebuie nimănui, deşi se găsesc destui, inclusiv critici „profesionişti” care habar n-au ce a scris bietul autor, sau ce a pictat sărmanul artist, cum a jucat actorul, dar el „ştie” sigur, precis şi exact, că nu a fost bine. De ce? Aşa!

Profesiunile şi-au pierdut competenţa, conturul şi chiar şi bunul simţ, căci azi nu poţi fi encicloped sau Mafalda. De aceea acum nu se mai face o facultate, ci se fac două, trei. Nu se obţine un masterat, ci două-trei, căci contează „kilogramul”, nu calitatea. Peste noapte funcţionăraşul ajunge diplomat, ciobanul – controlor de calitate în automatizări sau europarlamentar, profesorul – taximetrist, profesoara de fizică – patiseră, doctoranda în drept – pedichiuristă, inspectorul la centrale termice este maestru de cor şi dirijor, maseuza e profesoară de chimie, kinetoterapeutul este şi el taximetrist, inginerul mecanic face dezinsecţie şi o face bine, deşi-i frustrat rău, ş.a.m.d. Cum e posibil? – se poate întreba omul normal, deşi nu se întreabă şi se obişnuieşte cu harababura, ba chiar şi rîde, deşi înjură sau scrie pamflet.

O meserie e, într-adevăr, „brăţară de aur” dacă ai competenţă pentru ea, vocaţie, dăruire, abnegaţie şi plăcere să ţi-o asumi. Altfel devine o tinichea rău sunătoare, urît mirositoare şi extrem de periculoasă pentru că trage societatea înapoi.

Iar oamenii astfel azvîrliţi într-o „meserie” ce nu-i a lor sînt sau frustraţi sau, la început, flataţi, dar toţi, deopotrivă, ajung pînă la urmă confuzi, căci îşi pierd motivaţia, interesul, se blazează, se înăcresc, devin dezrădăcinaţi, îşi iau cîmpii, sau bat cîmpii, se simt inutili, nefericiţi, disperaţi.

Ne mai mirăm că pîinea şi roşia n-au gust, asfaltul ţine cîteva luni sau un an, taximetristul, chelnerul şi omul de la ghişeu sînt veşnic iritaţi, gunoierul e mereu vexat şi toţi aşteaptă bacşiş pentru munca lor plătită cu salariu, e drept, prost.

Ne mai mirăm că „jmecheraşii” prosperă, că toţi vor să-ţi tragă „ţepe” şi minciuni cît casa, cît blocul, cît Everestul, cît Universul, de la politicieni la piciul de la grădiniţă, căci asta e „moda” ce se respiră şi se moşteneşte aşa, ca gena Down, şi e mai sigură chiar şi decît aceasta.

Ne mai mirăm de brain-drain-ul ăsta năucitor, căci scurgerea de creier ca şi hunt hunting, vînătoarea de creiere, sînt alte mode malefice ce aruncă România cu decenii multe înapoi, căci inteligenţele pleacă în vest sau oriunde altundeva în Lumea cea mare, numai să li se ofere ce n-au aici, adică un strop de speranţă. Ce se alege de ea? – e altă poveste.

Ne mai mirăm că cei care au învăţat în Universităţile celebre ale Lumii şi s-au întors acasă sînt foarte, foarte prost primiţi, persecutaţi, îngrădiţi şi umiliţi, doar-doar şi-or lua lumea în cap?

Da, ne mirăm!

Poate noul guvern va reflecta la toate acestea şi nu va cheltui, cum au făcut celelalte, aproape întreaga energie pentru luptele între culori. Căci se ştie din Fizică: toate culorile fac, împreună, culoarea albă, lumina albă! În fond, progresul României şi al românului contează în primul rînd, altfel nu putem avea un Viitor real, senin şi bun, ci doar o „fantomă cu mîinile goale ce promite totul şi n-are nimic”.*

Stela-Maria Ivaneş

* Victor Hugo.