Rezultatul mediocru al UMP ar putea pune sub semnul întrebării chiar existenţa sa

Le Monde

După primul tur al alegerilor din Franţa, dacă se adună voturile obţinute de candidaţii din cele două tabere, presupunînd că centrul se repartizează în mod echitabil între ele, se observă că este vorba de o victorie netă a dreptei, dar sondajele continuă să anunţe victoria lui Fançois Hollande.

Acest paradox nu se datorează caracterului eterogen al programelor, ci relaţiei globale pe care “dreapta” şi “stînga” o au cu politicul. Cu excepţia lui Nathalie Arthaud, candidată a Luptei Muncitoreşti, niciun alt candidat de stînga sau de extremă-dreapta nu a lăsat să planeze vreo îndoială asupra faptului că îl va susţine pe François Hollande în al doilea tur. În comparaţie, la dreapta eşichierului politic, toată lumea ştia că Marine Le Pen va refuza să-l sprijine pe Nicolas Sarkozy.

Rezultatul mediocru obţinut de Nicolas Sarkozy, dacă se va sfîrşi printr-o înfrîngere, va pune sub semnul întrebării existenţa în sine a Uniunii pentru o Mişcare Populară (UMP). Nu se datorează numai handicapului reprezentat de faptul că este un preşedinte care-şi încheie mandatul într-un context de criză, sau lipsei de popularitate personală a candidatului, ci, fără îndoială, şi dinamicii campaniei proprii. Nu temele în sine au fost problema, deoarece temele legate de securitatea francezilor nu şi-au pierdut importanţa. Eroarea a fost, fără îndoială, construirea unei campanii reactive, fără o unitate reală.

Nicolas Sarkozy a început prin a se prezenta ca un elev studios, fidel modelului german, şi a terminat prin a anunţa în acelaşi timp renegocierea tratatului Schengen, punerea în discuţie a statutului Băncii Centrale Europene şi apărarea cu orice preţ a unui “model francez”, de care nu a convins că este fundamental legat şi, chiar dacă a reluat teme “naţionaliste” sau despre “identitate”, nu a fost în stare de un discurs naţional.

Partidul său l-a urmat, în lipsă de altceva, dar el rămîne divizat între diferite curente (modernişti liberali şi pro-europeni, democrat-creştini, adepţi ai lui de Gaulle ) cu alegători foarte eterogeni. Ceea ce de fapt este în joc este alegerea care a dus la crearea UMP în 2002: nimic nu dovedeşte că alegerea unui partid unic al dreptei este o opţiune bună pentru un scrutin în două tururi.

Alegerile din 2012 reprezentau în teorie situaţia ideală, cu un preşedinte de dreapta discreditat şi un candidat socialist supus unei puternice presiuni a “părţii extreme a stîngii”: pentru candidatul centrist François Bayrou eşecul este cu atît mai important, deoarece scorul mic obţinut îi lasă o marjă mică de negociere pentru turul al doilea şi, mai ales, pentru alegerile legislative.

Se poate spune în acest caz că, la dreapta, Marine Le Pen este adevăratul învingător? Ea a marcat desigur cîteva puncte decisive: partidul ei a cîştigat în zone care nu erau vechile fiefuri (ca de exemplu în Nord – Pas-de-Calais); a învins categoric tabăra “populistă” a lui Jean-Luc Mélenchon. Dar ea a rămas pînă acum, din mai multe motive, obiectul unei respingeri masive, în virtutea unei logici proprii a scrutinului în două tururi. Din acest punct de vedere, testul decisiv va fi în iunie, la legislative, şi nu peste cincisprezece zile.