Revoluţia gazului de şist: Europa de Est, cel mai bine plasată, dar rămîne “terra incognita”

Financial Times

Chevron s-a focalizat asupra unei zone geologice ce se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, numită “Sutura Trans-Europeană”, şi a început să cumpere drepturi de concesionare de fiecare parte a ei. Compania preconizează explorarea a 1,2 milioane hectare în Polonia şi România, are acorduri în Bulgaria şi a obţinut recent dreptul de a negocia un mare contract de gaze de şist în Ucraina.

Aceleaşi procese pot debloca rezerve şi din alte regiuni, printre care Australia, Africa de Sud şi Europa de Est. O evaluare a potenţialului din 32 de ţări de către “Energy Information Administration” (EIA), o agenţie federală din SUA, a constatat că şisturile ar putea creşte resursele mondiale recuperabile din punct de vedere tehnic cu peste 40%.

“În Europa, un număr semnificativ de puţuri trebuie forate pentru a ajunge la o înţelegere aprofundată a bazinelor”, a afirmat Menno Koch de la Lambert Energy, o companie de consultanţă din Londra.

Există şi alte obstacole. Gazul de şist a cunoscut un boom în SUA datorită sutelor de prospectori antreprenoriali independenţi, reţelei uriaşe de companii de servicii petroliere care oferă instalaţii de foraj şi alte echipamente vitale şi pieţelor financiare sofisticate care au furnizat capital noilor companii.

Un alt aspect al scenei din America de Nord este proprietatea privată asupra drepturilor de minerit, care le oferă proprietarilor un stimulent economic mare pentru a dezvolta gazul de şist din subsolul lor. Foarte puţine locuri din afara SUA prezintă această combinaţie cîştigătoare de factori.

Robert Clarke, şeful departamentului de gaze neconvenţionale de la firma de consultanţă Wood Mackenzie, spune că singurele ţări care au o combinaţie potrivită de factori – cum ar fi dreptul de geologie, sprijinul guvernamental, preţurile robuste la gaze, numeroase companii de servicii şi interes din partea companiilor mari de explorare – sînt Argentina, Australia şi Indonezia. Printre ţările în care lipsesc piese cruciale din puzzle, a menţionat Spania, Irlanda şi Africa de Sud.

Sprijinul guvernamental este un element critic. “Trebuie să existe o dorinţă din partea ţării gazdă de a lucra cu un operator care spune: “Trebuie să mă lăsaţi să forez 400 de puţuri pe an”. Este necesară o schimbare în gîndire din partea autorităţilor de reglementare”, afirmă Clarke.

Totuşi, în multe ţări, aceasta este o cerinţă dificilă. Opoziţia faţă de fracturarea hidraulică, despre care ecologiştii spun că ar putea contamina apele subterane, a determinat unele ţări, cum ar fi Franţa, să interzică practica. În ianuarie, guvernul bulgar a decis să retragă companiei americane Chevron autorizaţia pentru exploatarea unui zăcămînt de gaze de şist, după ample proteste împotriva fracturării hidraulice.

O altă ţară adesea vehiculată drept viitor gigant în domeniul gazului de şist este Polonia, dornică să-şi reducă dependenţa de importurile scumpe de gaz rusesc. Sectorul a atras grupuri mari, cum ar fi Chevron, populaţia sprijină în mare măsură exploatarea, iar preţurile la gaz sînt la nivelul adecvat pentru a face producţia profitabilă. “Nu au fost forate suficiente puţuri pentru a fi în măsură să spunem cu certitudine că Polonia va produce o cantitate semnificativă de gaz de şist”, a afirmat Clarke.

Imaginea Poloniei a suferit o lovitură în acest an, atunci cînd compania ExxonMobil s-a retras, după ce nu a reuşit să găsească volume comerciale de gaz la două din puţurile forate.

Chevron recunoaşte că Europa de Est este o “terra incognita”, aflîndu-se încă în stadiul incipient privind efectuarea de teste seismice în Polonia, forarea de puţuri verticale de bază şi prelevarea de mostre de bază. Numai atunci cînd va începe fracturarea hidraulică se va şti cu adevărat cît de mult gaz există şi dacă are volumul şi ratele de debit care pot sprijini producţia pe scară largă.