Republica Moldova: Cu paşi mici, dar siguri, către Occident

Datoria clasei politice de la Chişinău este ca, şi după parafarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, să lase uitării diferendele politice şi interpersonale sau luptele pentru controlul instituţiilor-cheie ale statului, în special justiţia. În paralel, se impune ca partidele politice să atragă resursă umană competentă pentru a renunţa la promovarea în prim-plan a unor persoane cu potenţial financiar, dar corupte/coruptibile şi avînd calităţi şi interese limitate în a gestiona treburile publice ale ţării. Numai în acest mod vor putea crea cu adevărat premisele necesare continuării reformelor cerute de UE. Aceasta ar fi, în linii mari, obligaţia în plan intern a coaliţiei de guvernare şi a Executivului condus de Iurie Leancă.

În plan extern, diplomaţia moldoveană trebuie să intensifice lobby-ul pe lîngă statele membre UE, astfel încît capitalele europene să se transforme în avocaţi care să sprijine, folosind aceleaşi argumente, integrarea europeană a Republicii Moldova. De-a lungul timpului, Bucureştiul s-a dovedit a fi cel mai eficient şi loial partener din acest punct de vedere. Cu siguranţă, România va continua în aceeaşi direcţie, însă este de datoria diplomaţiei de la Chişinău să baleieze în aşa fel încît să se simtă auzită vocea naţiunii moldovene, care a înţeles că este de o importanţă vitală ca aceasta să se dezvolte într-o altă manieră, cea propusă de Occident. Aceasta este unica şansă a tinerei generaţii de a ieşi de sub autoritatea unui stat inert, închis – Federaţia Rusă -, al cărui interes major a fost, este şi va fi să domine toate părţile desprinse din URSS, prin utilizarea unor tertipuri prin care minciuna sau falsa realitate poate să cîştige, ţinînd loc de adevăr.

Cea mai recentă dovadă a presiunilor Moscovei o constituie Armenia, stat care a renunţat la obiectivul integrării europene în urma ameninţărilor directe ale Kremlinului cu recunoaşterea independenţei enclavei separatise Nagorno-Karabach, după modelul Osetiei de Sud şi Abhaziei. La aceasta se adaugă posibilitatea şantajării directe a preşedintelui armean Sarkisian. Modificarea abruptă a politicii externe a Armeniei, după vizita din luna septembrie a.c. a preşedintelui Vladimir Putin, a fost pusă de fostul şef al delegaţiei armene la Adunarea Parlamentară a Cosiliului Europei, Hovannes Igitian, pe seama unei ameninţări/intimidări exercitate direct asupra liderului armean. Dacă e să luăm drept reală această informaţie, concluzia este că diplomaţia rusă este echivalentul a ceea ce a fost KGB-ul rusesc. Dacă aşa stau lucrurile, preşedintele Nicolae Timofti, şeful guvernului, Iurie Leancă, membrii Executivului, forţele proeuropene din R. Moldova, ar trebui să se aştepte ca, pe lîngă provocările orchestrate în dosarul transnistrean, şantajul, intimidările şi ameninţările personale să fie din ce în ce mai intense odată cu apropierea momentului zero- finele lunii noiembrie, Vilnius. Şi asta, mai ales că Armenia a cedat.
C. PURIŞ