Reportaj. Alaska, Alaska!!!

 Argument

 Debutăm un tînăr îndrăzneţ în pariurile cu viaţa, ai cărui paşi studenţeşti au lăsat urme pe meleaguri nu uşor accesibile peregrinului modern. Facem aceasta în speranţa că se va număra, cîndva, între autorii de cărţi de pe meridianele Terrei.

Michaela Bocu

Teodor Tanco

Am ajuns în Alaska la 21 iunie 2011- zi ce marchează solstiţiul de vară -, era aproximativ ora duăzeci şi trei, iar soarele încă atîrna pe cer în acest colţ de lume. Eram departe de casă, fără telefon, niciun cunoscut, doar un bagaj pe care l-am recuperat nu fără probleme din aeroport. Avînd nevoie şi de dolari pentru a-mi acoperi cheltuielile drumului, am lucrat timp de mai bine de două luni la o fabrică de prelucrare a peştelui, iar mai apoi am pornit în călătorie, într-o încercare de a vedea cît mai multe din acest colţ îndepărtat de lume. La 4 septembrie am părăsit locul de muncă, loc unde am petrecut mai mult de două luni şi unde m-am simţit extraordinar, rămînînd cu amintiri plăcute, precum şi cu numeroşi prieteni, cu care mai păstrez încă legătura din România, de acasă. Astfel, am lăsat în urmă orăşelul Kenai, iar cu un avion de mici dimensiuni, plătit de firmă, m-am îndreptat spre Anchorage, unde urma să-mi cumpăr cele necesare ‘’drumului de o mie de mile’’.

Pornind pe marginea drumului, am parcurs în prima zi aproape nouă mile pe jos, fără să oprească nici o maşină care să mă ia; eram, însă, plin de entuziasm. Spre seară am prins în cele din urmă o maşină, care m-a dus pînă la cel mai apropiat campground, unde aveam să-mi instalez cortul pentru prima dată.

În cea de a treia zi am ajuns la Denali National Park. Aici am participat la un curs de pregătire, unde mi-a fost explicat ce trebuie să facem în cazul în care întîlnim animale sălbatice, cum trebuie să ne instalăm cortul, în cazul în care nu ne aflăm într-un spaţiu de campare. Ceea ce mi s-a părut impresionant era grija pentru prevenirea oricărui pericol: căci, dacă mă prindea noaptea în sălbăticia locului, trebuiau asigurate trei condiţi: prima – unde mănînci; a doua – unde depozitezi mîncarea; a treia – unde aşezi cortul. Între aceste trei puncte era necesară o distanţă de cel puţin o sută de metri, formîndu-se în acest fel un triunghi echilateral. Acesta era modul de a te apăra pe timp de noapte împotriva animalelor sălbatice, cum ar fi: ursul grizzly, moose-ul (asemănător renului) şi, nu în ultimul rînd, lupii.

Una din experienţele memorabile s-a derulat stînd pe marginea drumului, în aşteptarea unei maşini. Văd că opreşte o maşină de poliţie şi, în acel moment, mă şi gîndeam că o să primesc o amendă, întrucît, uneori, le era interzis pietonilor să circule pe marginea drumului. Spre norocul meu, cei doi poliţişti, care erau foarte prietenoşi, mi-au cerut să le prezint documentele. Nu-mi găseam paşaportul, dar mi-am găsit buletinul, cei doi încep să rîdă la vederea pozei din buletin, în care aveam paisprezece ani. Îmi spun că nu trebuie să mai caut paşaportul, întrucît ei trebuiau doar să-mi comunice numele mai departe, prin staţie. Mă întreabă încotro mă îndrept, le spun că sînt în căutarea unui loc de campare, care trebuie să fie la cîteva mile distanţă, din ceea ce văzusem pe hartă. Atunci, ei îmi spun că mă pot duce ei pînă acolo, ştiind şi unde este acel campground. Şi astfel am ajuns să călătoresc cu maşina poliţiei, pe bancheta din spate, despărţită de scaunele din faţă cu gratii şi sticlă, iar în loc de amendă, am primit cîteva mile de ‘’încarcerare’’ plăcută.

Eram, însă, interesat dacă puteam găsi comunităţi de inuiţi-eschimoşi, ceea ce nu s-a întîmplat, nu i-am găsit, dar, în schimb, am întîlnit un francez care de douăzeci şi ceva de ani venea în Alaska pentru două, trei luni, întrucît aici, zicea el, sînt cele mai frumoase rîuri pentru canoe. El mi-a confirmat, dacă pot spune aşa, existenţa eschimoşilor, întîlnindu-i în zone mult mai îndepărtate de cele brăzdate de drumurile circulate. Am avut şi etape cînd eram departe de orice zgomot, în mijlocul sălbăticiei, mergînd timp de mai multe zile în şir pe jos, urcînd un munte, coborînd altul, întîlnind cînd un urs, cînd un moose. Acestea au fost momentele în care l-am citit şi recitit pe Camus – ‘’Străinul’’ şi ‘’Ciuma’’- volumul fiind singurul pe care îl aveam cu mine. Era o linişte de neînchipuit.

Spre sfîrşitul călătoriei, ajuns la biblioteca din Glennallen, unde trebuia să-mi reconfirm zborul de întoarcere, întîlnesc o femeie mai în vîrstă, însoţită de doi nepoţi de aproximativ aceaşi vîrstă cu mine. Văzîndu-mă cu atîta bagaj, mă întreabă de unde sînt, le spun că din România, din Transilvania, auziseră de Dracula. Mă invită seara la ei la cabană, ‘’avem şi un dormitor liber, poţi să faci şi un duş’’, mi-au spus gazdele mele. Am aceptat. Am stat, pînă la urmă, două zile la ei, am fost şi la o cunoştinţă de.a lor, pe care au ţinut morţiş să mi-o prezinte, să văd cei douăzeci şi patru de cîini husky, pe care îi folosea omul respectiv iarna, la trasul saniei. La despărţire, doamna mi-a dat datele de contact şi mi-a spus să nu uit că de acum înainte am o mamă şi în Alaska.

Mai aveam două zile şi încă mai mult de douăzeci de mile de parcurs, ca să mă reîntorc în Anchorage, de unde urma să iau avionul de întoarcere. Ştiam de la plecare, am făcut-o tot din Anchorage, că e destul de greu să prinzi o maşină, aşa că am renunţat la drum, luînd-o pe o potecă pentru pedestraşi. Am mers toată noaptea, iar dimineaţa am ajuns la destinaţie. M-am cazat la un hostel, unde am făcut un duş, şi am plecat la aeroport. Drumul de întoarcere a fost atît de scurt ! Aşa somn! Ceea ce m-a impresionat mai mult în această perioadă, pe lîngă peisajul extraordinar, au fost oamenii de acolo, tot timpul dornici să te ajute. Unul care m-a luat cu maşina într-o zi, mi-a oferit chiar şi bani, pe care i-am refuzat- nu era normal să-i accept. Acest mod de a ajuta, pe care ei îl văd atît de firesc, lipseşte de multe ori la noi acasă, dar poate nu e legat neapărat de felul nostru de a fi, ci mai degrabă de disponibilitatea noastră de a ajuta. Fără să mă gîndesc prea mult la ce este drept sau bine să faci în viaţă, eu am ales să călătoresc. Iar această lună septembrie 2011 nu am cum să o uit. A fost cea mai frumoasă şi cea mai grea dintre toate.

Cosmin Bucilă

Student la Istorie- Etnologie