„Repetentul”

Puţini ştiu că publicistul şi scriitorul Ştefan Mihuţ (n. la 3 iunie 1936, în Coldău-Beclean) a fost primul vicepreşedinte al Consiliului Popular al proaspăt înfiinţatului oraş Beclean, după noua împărţire administrativ-teritorială a ţării din aprilie 1968.

Locuia în Dej şi făcea zilnic naveta. Lua masa de prînz la cantina Şcolii profesionale de mecanici agricoli (mai pe şleau spus, Şcoala de tractorişti) din localitate, unde osteneam şi eu, în calitate de profesor. Abonat la aceeaşi cantină, ţin să precizez.

Aşa l-am cunoscut pe Ştefan Mihuţ. Era tînăr, frumos, elegant şi sobru. O eleganţă şi o sobrietate care-i confereau o aură de distincţie şi nobleţe, iar ţinuta lui contrasta flagrant cu cea, îndeobşte cunoscută, a activistului de partid (partid unic, se-nţelege!).

Ne întîlneam aproape zilnic la aceeaşi masă şi discutam de toate, numai de literatură nu! Eu nu ştiam că scrie, el nici atît despre mine, deşi, o spun nu pentru a mă lăuda, ci strict informativ, debutasem în literatură exact în acelaşi an şi aceeaşi lună în care el fusese învrednicit cu amintita demnitate.

Spre sfîrşitul anului menţionat mai sus, Ştefan Mihuţ a renunţat la funcţie şi s-a întors acasă, la Dej. Exista aici cenaclul literar „Andrei Mureşanu” (coordonat de profesorul, cărturarul şi pitorescul Ioan Petruşe), pe care am început să-l frecventez şi eu şi, astfel, am reuşit să-l cunosc mai bine pe Ştefan Mihuţ, să ne împrietenim. Iar după înfiinţarea Clubului Saeculum Beclean, în 1999, la care au aderat, alături de localnici şi bistriţeni, şi cîţiva dejeni de ispravă, am strîns tot mai mult rîndurile, cum se zice.

Între timp, Ştefan Mihuţ a început să publice, în diferite ziare şi reviste, iar mai apoi să editeze cărţi. Cartea lui de debut, Candidaţi la fericire, a apărut în 2004, la Editura Astra Dej, o carte cu 7 piese de teatru, dintre care vreo patru au fost puse în scenă, pe plan local, cu un succes deloc de neglijat. Jucate înainte de a fi incluse în volum, unele dintre piese/spectacole au fost premiate.

Vorbind despre cărţile lui Ştefan Mihuţ, trebuie să spunem că autorul scrie, în primul rînd, despre viaţa cea de toate zilele, din trecutul şi actualul regim, subiectele luîndu-le mai întotdeauna din realitatea imediată.

O calitate extrem de importantă a textului său este firescul scriiturii, indiferent de genul abordat. Simţul replicii şi al decupajului alert, de esenţă cinematografică, sînt principalele calităţi ale pieselor sale. Lucrurile despre care scrie sînt prezentate cu ironie, cu sarcasm, cu luciditate, cu inteligenţă. Şi cu umor. Umor de bună calitate, care provine din prospeţimea privirii pe care autorul o aruncă asupra unor realităţi înconjurătoare.

După patru ani de la debut, Ştefan Mihuţ vine cu o nouă carte, de publicistică de data aceasta: Cioburi de oglindă din viaţa noastră (Editura Texte, Dej, 2008), menţionînd din capul locului că publicistica sa se află mereu la graniţa dintre realitate şi ficţiune. Cu alte cuvinte, faptul real există pentru Mihuţ, e pus sub lupă, mărit, explorat şi exploatat. Cele mai banale lucruri capătă relief, iar anodinul dobîndeşte pregnanţă. De aceea, articolele sale, înnobilate adesea de metaforă, se citesc cu plăcere şi, deopotrivă, cu interes.

În fine, cea de a treia carte, Labirintul din amurg (Editura Astra, Dej, 2012), conţine pagini de proză, memorialistică, reflecţii, aforisme. Un întreg amalgam. Dar, mă grăbesc să adaug, un amalgam structurat oarecum tematic.

Are dreptate prefaţatorul cărţii, profesorul şi scriitorul IOAN ŞIMON, cînd face, printre altele, următoarea afirmaţie: „Din titlul cărţii intuim o aplecare a autorului spre sinele lucrurilor, spre problemele importante şi profunde ale vieţii, la o vîrstă a înţelepciunii, cînd esenţele se clarifică mai limpede. Pentru a exprima aceste subtilităţi, Ştefan Mihuţ foloseşte variate forme de exprimare: de la maximă la reflecţie, la parodie şi povestirea cu tîlc, toate făcînd parte din universul sapienţiei”.

Ironia, autoironia şi umorul fac şi aici casă bună în acest „amalgam” al lui Ştefan Mihuţ, cel care, după cum însuşi o mărturiseşte, obligat să facă şcoala în limba maghiară (pe vremea odiosului Diktat!), rămîne repetent în clasa I. El şi cu colegul său de bancă, „Zolti a’ lu’ Ferenţ de pe vale”. Episodul, evocat cu autoironie şi umor, are prospeţime şi savoare.

Să mai spunem, în încheierea acestor rînduri, că Ştefan Mihuţ (membru al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud) este un moralist, unul care doreşte, cu orice preţ, să îndrepte lucrurile strîmbe. Dar o face, uneori, chiar cu riscul de-a cădea într-un didacticism anacronic.

Aurel PODARU