REGIONALIZAREA ROMÂNIEI ÎNTRE RIGOARE ŞTIINTIFICĂ ŞI AMATORISM

Lansarea în programul politic al principalelor partide din România a problemei regionalizării ţării a generat o efervescenţă nemaiîntîlnită, ale cărei valuri se amplifică de la o zi la alta, mass-media fiind inundată de luări de poziţie dintre cele mai surprinzătoare. Asistăm însă, din păcate, la o discuţie fără noimă, sterilă, dusă, în majoritatea absolută a cazurilor, de persoane care n-au avut nici în clin nici în mînecă cu ştiinţa regiunilor, care n-au nici cea mai vagă idee despre structura şi funcţiile unui teritoriu, de criteriile ştiinţific decantate ale caroiajelor teritoriale etc. Vectorul politic pare a domina scena, dar actorii ce-şi asumă un astfel de rol sînt, mulţi dintre ei, înafara instrumentarului teoretic şi practic necesar unei operaţiuni fructuoase în domeniu.

Pe de altă parte, însă, copleşiţi de numărul oportuniştilor, observăm, în aceste momente, lipsa din agora a celor îndreptăţiţi să se pronunţe, adică a geografilor (cei care cunosc înaintea oricărora structura intimă a spaţiului supus regionalizării), a urbaniştilor, economiştilor sau sociologilor. O fi, oare, decenţa proprie omului de ştiinţă adevărat, ce nu-şi doreşte cu orice preţ show-ul mediatic, o fi lipsa de perspicacitate şi orientare a autorităţilor, care nu apelează la cei care pot să le ofere soluţii optime pentru nevoile comunităţii ? Poate şi una şi alta, dar ce ne facem cu cei care nu ştiu că în Franţa – ţara care a experimentat, la nivel mondial, cele mai numeroase şi variate modele de regionalizare – cele 17 regiuni propuse în anul 1910 de marele geograf Paul Vidal de La Blache, părintele Geografiei regionale, se regăsesc, după un secol, în majoritate absolută, în cadrilajul spaţial actual?

În acest context brownian, cred că este de datoria celor care au trudit decenii în şir la descifrarea complexelor interrelaţii specifice domeniului regional să ofere jaloane certe dezbaterii acestui important obiectiv politic, cu repercusiuni dintre cele mai profunde asupra dezvoltării ţării în următoarele decenii.

Încă din start trebuie precizat faptul că delimitarea regiunilor este o operaţiune anevoioasă, fapt subliniat de alt cunoscut geograf francez, Pierre George, prin cuvintele: „Nimic nu este mai dificil ca a delimita în mod obiectiv o regiune”. Dincolo de euforia epidermică a multora, generată de plimbarea cu markerul pe hartă, se ascunde adevărata responsabilitate a cercetătorului regionalist chemat să propună criterii şi argumente, să demonstreze că entitatea spaţială pe care a configurat-o este funcţională, că are perspective de dezvoltare optime, că se constituie într-un sistem (organism) teritorial viabil.

Conform celor mai noi opinii ale cercetărilor ştiinţifice din domeniu, operaţiunea de regionalizare trebuie să aibă ca finalitate delimitarea unor entităţi spaţiale de program cu însuşiri sistemice. Acest deziderat poate fi atins prin luarea în considerare a unor atribute ale teritoriului (invocate nu o dată de geografii regionalişti clujeni, reuniţi în Centrul de Geografie Regională al Universitaţii „Babeş-Bolyai”, preocupaţi de catalogarea ca atare a Regiunii de Nord-Vest sau a „ţărilor” din România) cum ar fi:

– gravitaţia (naturală şi antropică) spre poli de creştere sau axe de dezvoltare;

– existenţa unei baze de susţinere proprii, constituită din resurse ale solului şi subsolului, bogată şi diversificată;

– fluenţa internă optimă a vectorilor purtători de masă, energie, bunuri şi interese;

– capacitatea ridicată de inovare şi disipare a inovării;

– raporturile favorabile (derivate din poziţia geografică, dar şi din relaţiile de conectivitate deja instaurate) cu entitătile spaţiale învecinate;

– spaţiul mental cu trăsături definitorii.

De observat că suprafaţa regiunii şi numărul de locuitori, de care mulţi „specialişti de ocazie” se leagă, nu sînt neapărat criterii fundamentale ale regionării ştiinţific abordate, ele transformă teritoriul, prin delimitările care le impun, în contextul neomogenităţii sale naturale, dar şi antropice, recunoscute, într-un veritabil „pat al lui Procust”, generator, ulterior, de mari disfuncţii.

Odată conturat teritoriul după însuşirile susmenţionate, a doua problemă dificilă este stabilirea limitelor unităţii spaţiale. Există şi în acest caz o serie de criterii ce se aplică riguros şi anume cel peisagistic, funcţional, structural sau mental.

În general, limita regiunii se va suprapune liniei de difluenţă a vectorilor purtători ai principiilor dezvoltării, orice includere într-o regiune sau alta a unor areale ce gravitează spre alte sisteme de referinţă fiind din start contraproductivă.

În sfîrşit, o regiune funcţională, cum se doresc a fi toate cele rezultate prin procesul de regionalizare preconizat, trebuie să corespundă unei choreme specifice (termen introdus de R. Brunet şi O. Dollfus în monumentala lucrare Geographie Universelle, Paris, 1990, şi semificînd un „alfabet al spaţiului”), în care liniile de forţă ale teritoriului să se conjuge organic, unde ariile atractive urbane şi rurale, ce asigură fermentul dezvoltării, să contrabalanseze net ariile repulsive slab populate şi dotate cu infrastructuri etc.

Dar despre toate aceste aspecte, mult mai în detaliu, poate cu ocazia unei alte intervenţii.

Prof.univ.dr. Pompei Cocean, director al Centrului de Geografie Regională al Universităţii „Babeş-Bolyai”