Regina Maria „Marele vis al României este și al meu”

Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” derulează în acest an un proiect editorial menit să marcheze aniversarea a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial. În acest context, istoricii din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi ai Direcției Patrimoniu Cultural Universitar al UBB vă vor prezenta articole avânt ca temă Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Proiectul continuă astăzi cu un studiu semnat de istoricul Cecilia Cârja privind rolul Reginei Maria în făurirea României Mari.
Fire voluntară și implicată, în continuă căutare de idealuri care meritau transpuse în fapte, Regina Maria s-a dedicat întru totul unui proiect pe care îl adopta, iar făurirea României Mari a fost unul dintre ele. În momentul în care el s-a conturat, Regina l-a îmbrățișat imediat și făcut tot ce a fost omenește posibil ca acest vis românesc să devină realitate. Un prim pas în realizarea lui a fost alăturarea României la Antantă, în Primul Război Mondial. Într-o mult mai mare măsură decât ale Regelui Ferdinand, convingerile Mariei au fost în consens cu cele ale primului-ministru Brătianu, că numai o alianță cu Antanta poate să aducă la finalul războiului împlinirea României. Dorința de „a aduce acasă” Transilvania, Banatul, Bucovina și, de ce nu, Basarabia, modificarea rolului strategic al României în această parte a Europei, o determină pe suverană să îl susțină pe Brătianu în planul său de construcție a României întregite și să declare că „marele vis al României este și al meu […] ”. Nu va da cu nimic înapoi să-l vadă înfăptuit. În primul rând a parcurs anii grei de război, după 1916, împreună cu soldații români, oblojindu-le rănile fizice și pansându-le sufletele, insuflându-le putere și patriotism să meargă mai departe în luptă. Dacă la început a fost rezervat în ceea ce privește justețea deciziei de a purta războiul alături de Aliați, Ferdinand devine conștient de importanța ducerii la final a acestui deziderat prețios pentru întreaga națiune, înfăptuirea României Mari, și își însoțește Regina în proiectele și acțiunile sale. Una din marile bătălii purtate de România după încheierea conflictului mondial, s-a desfășurat pe tărâm diplomatic. Cei doi regi erau conștienți de faptul că atragerea susținerii Franței era esențială pentru ca proiectul României Mari să poată fi validat, la masa negocierilor, și consacrat apoi, ca o realitate, în termenii dreptului internațional. Astfel, după preluarea tronului de către cuplul regal Ferdinand și Maria, consolidarea relațiilor cu Franța au devenit o prioritate pentru micul regat dunărean, care a dorit să demonstreze Franței și lui Georges Clemenceau, în special, că românii, implicit România, sunt aliați fideli în războiul contra Puterilor Centrale.
La urma urmei, chiar Regina afirma: „În fundul sufletului, românii mei aveau o singură simpatie: Franța și un singur ideal: Transilvania”. Regina Maria a descoperit Franța prin mijlocirea României. Englezoaică de viță aleasă, nu putea nutri sentimente prea nobile pentru Hexagon, educația ei și moștenirea culturală făcând-o să păstreze distanța față de ea. În plus, pe aceeași direcție se situa și politica dusă de unchiul său, Regele Carol I, nu foarte încurajatoare în direcția dezvoltării relațiilor cu Franța.
Cu toate acestea, începe să perceapă Franța și Parisul deopotrivă prin intermediul puternicei diaspore românești de aici, care îi transmite Reginei intense sentimente de simpatie și mai ales legătura specială pe care o aveau românii și francezii, cultura română și cea franceză. Astfel că și-a făcut o mulțime de prieteni francezi sau români filofrancezi, care vor avea un rol foarte important în negocierile care s-au purtat pe parcursul celor doi ani, 1919-1920, în cadrul Conferinței de Pace din capitala franceză.
Pe parcursul războiului a intervenit acel moment de criză între cele două părți, provocat de semnarea separată a păcii de către România. Regina Maria însă a știut să diminueze gravitatea acestui act și să reducă impactul devastator pe care îl putea avea pentru realizarea proiectului României Mari. Prin intermediul relațiilor sale a încercat să-l convingă pe „Tigru”, așa cum a fost supranumit Clemenceau, că sentimentele românilor au rămas aceleași pentru Franța și poporul francez. Dovadă a faptului că a avut succes această atitudine a Reginei, a stat acordarea privilegiului de a deveni membră corespondentă a Academiei de Belle-Arte de la Paris, lucru care însemna enorm pentru acea vreme, ea fiind prima femeie primită în cadrul înaltului for academic, de la înființarea lui de către Napoleon. Respectul și admirația reciprocă dintre Regina Maria și primul-ministru francez au cântărit semnificativ în pecetluirea granițelor României de la sfârșitul războiului, prin semnarea tratatelor de pace de la Paris. Georges Clemenceau, alături de președintele american Woodrow Wilson, vor fi principalii factori de decizie în configurarea noii ordini mondiale, iar Regina a înțeles acest lucru și a încercat să-i convingă că România merită deznodământul așteptat al finalului de război și mai ales teritoriile noi care o făceau să-și dubleze întinderea și rolul strategic în Europa central-răsăriteană. În acel moment, președintele SUA nu era extrem de încântat că românii procedaseră la unirea de facto a acestor provincii cu Vechiul Regat, înainte ca acest act să fie aprobat în mod oficial, la nivel internațional. Intervine apoi conflictul major între cei doi prim-miniștri, român și francez, în timpul tratativelor de pace de la Paris, cu privire la Banat, Brătianu revendicându-l în întregime pentru România, lucru care putea fi puțin probabil de obținut, în condițiile în care Serbia fusese de la început în război alături de Aliați. Odată creată această situație de criză și iminența pericolului ca România să piardă la Paris tot ce dobândise pe câmpurile de bătălie, s-a născut ideea necesității unei persoane care să aducă la consens părțile implicate în desăvârșirea României Mari. Iar acea persoană s-a dovedit a fi nimeni alta decât Regina Maria. La ea s-au gândit cercurile politice române, diaspora română din Paris și toți prietenii românilor din străinătate. Odată ce i s-a făcut propunerea, suverana a îmbrățișat-o și și-a asumat-o cu tot firescul care o caracteriza, deplasându-se apoi la Paris pentru a susține cauza României. Avea de dus la final realizarea unui ideal în care credea cu toată ființa, iar acesta, să nu uităm, era marele vis al tuturor românilor cu care ea se identificase.
A plecat în călătorie fără Regele Ferdinand
Călătoria era planificată pentru începutul lunii martie 1919. S-au căutat și s-au găsit și două pretexte pentru acest scop: primirea acesteia în cadrul înaltului for academic parizian și vizita fiului său Nicolae, care în toamna anului 1918 își începuse studiile în Anglia, la Colegiul Eton. A plecat în călătorie alături de cele trei fiice ale sale, Elisabeta, Maria și Ileana, fără Regele Ferdinand, pe care Clemenceau era încă supărat după încheierea armistițiului cu tabăra inamică. Această călătorie a Reginei a avut parte de o mediatizare deosebită, presa franceză conturându-i un portret eclatant al eroinei de război, lăudându-i curajul și dedicarea supușilor săi, dar și frumusețea feminină de care francezii erau curioși să vadă dacă într-adevăr se confirmă. Fără doar și poate, regina tuturor românilor și-a folosit în cadrul întâlnirilor pe care le-a avut la Paris și în Anglia toate atuurile sale: inteligența, prezența sa de spirit, frumusețea și sensibilitatea feminină și nu în ultimul rând toate contactele pe care avea în cele două țări, pentru a avea succesul dorit.
Ajunsă pe 5 martie 1919 la Paris, suverana alege strategic prima sa întâlnire diplomatică cu Aristide Briand, fostul prim-ministru al Franței din timpul războiului, care a susținut intrarea României în conflagrație alături de Antanta, dar a și făcut erori, sub aspect strategic, față de aceasta, care au dus într-un final la înfrângerea și invadarea regatului carpato-dunărean în anul 1916. Astfel, Briand avea de plătit o datorie morală României, iar Regina a știut să valorifice acest lucru, rezultatele respectivei întâlniri văzându-se pe parcursul desfășurării negocierilor de la Conferința de Pace, pentru că fostul prim-ministru era mentorul lui Philippe Berthelot, unul dintre oamenii cheie ai tratativelor, ce reprezenta Franța în comisia statelor proaspăt formate, și care, la rugămintea sa, a susținut interesele României.
Întâlnirea cu Clemenceau
Cu Georges Clemenceau Regina Maria s-a întâlnit pe data de 7 martie 1919 și, deși a fost prevăzută să dureze o jumătate de oră, întrevederea s-a prelungit la două ore. Nu se știe exact ce au discutat cei doi, în Însemnările zilnice Maria trece destul de lacunar detalii din convorbirea lor, dar îl descrie pe primul-ministru ca pe un încăpățânat, ca pe un ins care și-a păstrat totodată naturalețea specifică unui soldat, cu o minte tânără și proaspătă, în ciuda celor 78 de ani pe care îi avea. Bineînțeles că Clemenceau nu a pierdut prilejul de a-i face reproșuri Reginei, în legătură cu încheierea păcii separate cu Germania, existând momente în întrevedere când, mărturisea Maria, „ne priveam unul pe celălalt ca doi luptători”. Au rămas celebre frânturi din confruntarea celor doi, pe care Regina le-a povestit apropiaților, atunci când s-a adus vorba despre această întâlnire. Răspunsul răspicat: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul!”, dat la întrebarea despre revendicările României, adresată de primul-ministru, a generat reacția promptă și plină de reproș din partea acestuia: „Dar, Doamnă, cereți partea leului!”. Regina nu a fost intimidată, ci a plusat mai mult, dându-i replica rămasă celebră și după cei 100 de ani, trecuți de atunci: „De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica se adresează vărului ei Tigrul!”. Așadar, discuțiile dintre cei doi au fost purtate de pe poziții de egalitate, ca între doi parteneri cu personalități puternice care nu erau pregătiți să cedeze unul în favoarea celuilalt. Deși, destul de dură confruntarea, ea a rămas în memoria celor doi ca o amintire dragă, fiecare dintre ei arătându-și admirația pentru celălalt, în discuțiile cu alte persoane. Bătrânul Clemenceau se pare că i-ar fi spus lui Antonescu, atașatul României la Paris,: „O Regină ca a dumneavoastră trebuie primită numai cu onoruri militare comandate de mareșalul Foch în persoană”. La rândul ei, Regina Maria era conștientă că va avea un rezultat favorabil întâlnirea, notând în jurnal: „Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimașă cu problemele țării mele, nu știu, dar că am oferit o imagine frumoasă țării mele, prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o […]”.
Invitata președintelui Franței
În ziua următoare, pe 8 martie, suverana României înregistrează două evenimente importante din biografia ei: a fost invitata președintelui Franței, Raymond Poincaré și a asistat la ceremonia oficială de acceptare în Academia de Belle-Arte. Se pare că în cazul întâlnirii, niciunul dintre ei nu a fost impresionat de celălalt. Regina și-l amintește pe președintele francez ca nesigur pe el, intimidat, în timp ce acesta spunea despre ea că era „puțin exagerată, prea personală, vorbind de ea, despre rolul ei, lăudându-se, vorbind tare peste masă”. Cu toate acestea a primit-o cu onorurile militare demne de un suveran, iar pe 12 martie a însoțit-o la gară pentru a pleca la fiul ei în Anglia și pentru a se vedea cu vărul său, regele George al V-lea. Nu spera prea multe pentru România din această întâlnire, deoarece prerogativele și influența acestuia erau destul de reduse pe plan politic, cu toate acestea Regina Maria a reușit să-l întâlnească pe Wiston Churchill, cunoștință veche și dragă, întrevedere în care au condamnat amândoi bolșevismul și efectul lui nefast pentru Europa. Referindu-se la prezența sa la Londra, Maria spunea: „Am vorbit mai multor bărbați care înțeleg să facă bine cauzei noastre și care sunt gata să creeze o atmosferă bună între România și Anglia”.
Pe drumul de întoarcere din această călătorie diplomatică, Regina se oprește din nou la Paris, la începutul lunii aprilie 1919. Îi rămăsese de convins despre importanța creării României Mari pe însuși președintele american, Woodrow Wilson, care nu se găsea în capitala franceză în primele zile ale lui martie. Astfel că nu se putea numi încheiată misiunea ei dacă nu-l întâlnea pe unul dintre decidenții, dacă nu chiar pe cel mai important, în demersul de reconfigurare a Europei după Primul Război Mondial. Nu a fost deloc ușor să-l determine să aibă timp pentru o întrevedere cu ea, dar persuadările continue au dat rezultat și Regina îl întâlnește pe omul de stat american, nu o dată ci chiar de două ori. Prima întrevedere are loc pe 10 aprilie 1919, când președintele, alături de soția sa, o vizitează pe suverană în apartamentul hotelului unde era cazată pe perioada celui de-al doilea sejur parizian. Nu au avut la dispoziție decât o jumătate de oră, timp în care Regina a marșat diplomatic pe două probleme: bolșevismul și rolul important al statelor mici, precum România, ale căror cauze Wilson le susținuse în tot acel timp. Întrevederea s-a încheiat mult prea repede, dar cu invitația de a lua a doua zi prânzul împreună. Acest lucru i-a dat ocazia Mariei de a-l analiza pe îndelete pe omul de stat american, provocându-l la discuții despre „teoriile și idealurile lui”. Concluzia ei a fost clară, președintele era exact așa cum îi fusese descris și cum era el cunoscut în mediile politice „ar putea fi un cleric, un dictator, foarte convins că este în dreptul său, înclinat să predice, dar cu farmec, ca un «homme du monde»”. Avea superioritatea și distanța tuturor celor care sunt conștienți de poziția lor și era convins de faptul că în orice discuție sau problemă va avea ultimul cuvânt. Cu toate acestea, Regina Maria reușește să-i smulgă lui Wilson promisiunea că-l va primi pe prim-ministrul Ion I. C. Brătianu pentru o discuție referitoare la soarta României, dar nu ezită să noteze în jurnalul ei, cu o oarecare amărăciune că „fără îndoială, aș putea face mult mai mult decât Brătianu, dacă amândoi am avea timp”.
Călătoria Reginei s-a încheiat în 16 aprilie 1919, când a plecat de la Paris condusă la Gare de Lyon de însuși președintele Poincaré, alături de o mulțime de prieteni sau doar simpatizanți parizieni îndrăgostiți de ea, concluzionând în însemnările din jurnalul său că „a meritat și a fost o mare realizare pentru Țara Mea”.
Succesul acestui demers diplomatic „neoficial” făcut de suverană, coroborat cu eforturile reprezentanților României la Conferința de Pace de la Paris, s-au putut vedea la încheierea tratativelor din 1920: România Mare era înfăptuită și desăvârșită prin semnarea tratatelor de pace și recunoașterea ei internațională. Mai rămânea încoronarea oficială ca Rege și Regină, în fruntea unei țări întregite prin acordul perfect dintre voința și lupta poporului și străduința și încrederea suveranilor săi în realizarea unui vis.
Dr. Cecilia Cârja

Articole din aceeasi categorie