Recursul la memorie. Noi şi maghiarii în faţa imperativelor momentului (II)

Cele mai multe din prevederile Conferinţei de pace de la Paris, cum ar fi cele legate de predarea arhivelor sau de restituirea unor tezaure descoperite pe teritoriul Transilvaniei, recunoaşterea valabilităţii reformei agrare prin despăgubirea aşa-zişilor optanţi etc. n-au fost luate în seamă (aşa cum în perioada interbelică s-a refuzat sistematic restituirea fondurilor Fundaţiei Gojdu). În timp ce România, ca stat succesor al defunctei Austro-Ungarii, s-a văzut pusă în situaţia de a plăti mari reparaţii foştilor diriguitori (e vorba de o contribuţie de 3,5 miliarde aur), Ungaria a făcut proces României pentru pământul optanţilor care a ajuns în posesia ţăranilor prin reforma agrară, atât români cât şi maghiari, pierzând, evident, şi această dispută cu apucatul Appony, cel care ne-a amputat sistemul şcolar, prin legi de un draconism inegalabil. Ca stat succesor, România a devenit, aşa cum o dovedeşte legislaţia epocii, stăpân absolut al întregului teritoriu transilvan, inclusiv asupra pământului, pădurilor şi a clădirilor, despăgubind inclusiv pe aşa-zişii optanţi. În consecinţă, pot fi calificate ca adevărate atentate la integritatea naţională, acele procese de restituire în care magistraţi necunoscători de istorie, oferă soluţii împotriva statului şi averii statului român, pe baza unor testimonii false sau ieşite din uz. Dacă legea restituirilor a fost dată cu intenţia de slăbire a puterii economice a statului român, ea şi-a atins din plin scopul, lăsând visteria ţării vraişte şi condamând la sărăcie aproape jumătate din populaţia ţării, care astăzi se zbate în lipsuri înfiorătoare de asistată social. În mod paradoxal, din ignoranţa legiuitorilor (sau poate chiar intenţionat ambiguă?!) şi din lipsa unor norme exacte de aplicare, aceasta s-a transformat dintr-o lege a justiţiei sociale într-o lege a jecmănirii avuţiei naţionale, făcând posibile restituiri de muzee, creşe, grădiniţe, şcoli, spitale, biblioteci trecute în patrimoniul statului nu de către comunişti, ci de către statul român la 1919-20. Ieşită în spaţiul public cu intenţia de a condamna regimul comunist pentru abuzurile săvârşite, legea restituirilor a fost atât de prost redactată şi mai ales implemantată, încât a devenit o formă de devalizare a statului român, de sărăcire a populaţiei şi de restrângere a patrimoniului naţional. Din păcate, de ea au profitat mai mult etnicii maghiari, care au apelat la fel de fel de subterfugii pentru a reclama sate, păduri, terenuri, imobile, fără nicio bază legală. Ba, în unele cazuri, moştenitori colaterali ai unor criminali notorii (cazul Urmanczy din Topliţa) au ajuns să le ia bunurile localnicilor, iar în alte foarte multe cazuri drepturile legale obţinute prin reforma agrară de către soldaţii care şi-au vărsat sângele pe front, au fost înstrăinate fără ezitare. Prin urmare statul român şi-a anulat propriile decizii, şi şi-a încălcat propiile legi! Mai amintim o situaţie abuzivă, strigătoare la cer. În scurta perioadă a odiosului dictat de la Viena, mulţi etnici maghiari, profitând de faptul că aveau administraţia la îndemână, şi-au reînscris tot felul de bunuri, demult trecute în proprietatea statului român, în carte funciară. Deştepţii noştri legislatori n-au găsit de cuviinţă să introducă un amendament privitor la această situaţie, când un stat străin, acţionând arbitrar, a comis zeci de abuzuri în situaţia dată. Tot legat de dictatul de la Viena, primul ministru al lui Horthy de atunci, contele Teleki, venind la Cluj, a cerut ca primă obligaţie o declaraţie de loialitate din partea fiecărui cetăţean român pe care l-au prins evenimentele aici. Oare românii n-ar fi trebuit să facă la fel cu etnicii maghiari?

Realitatea e că această minoritate etnică nu se consideră a aparţine statului român( deşi poartă administrativ această cetăţenie în virtutea căreia se află şi în parlament!), ci se declară în mod ostentativ cetăţeni ai statului maghiar, ceea ce este un non sens, acţionând în ţară doar la comanda Ungariei, de unde sunt alimentaţi şi înzestraţi cu fonduri substanţiale şi cu ucazuri de ultimă oră. Udemeriştii noştri profitând de ambiguitatea sub care se află înscrisă organizarea lor, atât ca o organizaţie culturală (pusă la cale de însuşi Ion Iliescu, care se află cu semnătura printre membrii fondatori ai acesteia!), cât şi ca una politică, beneficiază de subvenţii masive din partea statului român. Rugăm autorităţile în drept să facă publice toate aceste sume pe care le-a primit UDMR-ul de-a lungul anilor, la fel ca toate sumele primite de sute şi zeci de ong-uri locale care au stors pur şi simplu banii unor primării într-un cuantum care depăşeşte de douăzeci-treizeci de ori ong-urile româneşti ( a se vedea a situaţia cu totul revoltătoare de la Cluj-Napoca, unde Anna Horvat a făcut ce-a vrut).

Prof.univ. Mircea POPA

(va urma)