Recursul la memorie. Noi şi maghiarii în faţa imperativelor momentului (I)

Demersul la unison al liderilor celor trei partide maghiare, UDMR, PCM şi PPMT, aduse la un numitor comun de emisarul Budapestei, doamna Katalin Szilli, cunoscută pe plan european pentru ideile sale conservatoare, a dat semnalul necesar că acum este momentul să tulbure pacea şi liniştea românilor cu astfel de agitaţii politice pentru a le strica sărbătoarea pe care o pregătesc pentru Marea Unire. De când au venit în zona Panoniei de undeva din Asia, principalul lor obiectiv a fost acela să extermine vecinul său de la răsărit, acea comunitate străveche a vlahilor sau blahilor, contestându-le vechimea şi continuitatea pe aceste locuri. Primul lucru pe care l-au urmărit noii veniţi a fost acela de a le infirma autohtonia. S-au servit în acest scop de diversele teorii false şi fanteziste, lansate în spaţiul public de o serie de istorici de tipul roeslerienilor, care le-a mers la inimă, făcându-i să-şi aroge o descendenţă ilustră care trimite la Gingis Han sau Atilla, ca, în acest fel, să aibă precursori în zona europeană. Cel de al doilea lucru care a favorizat tendinţa de dominaţie ungurească din Transilvania a venit din partea regilor încreştinaţi catolic, care, cu concursul papei, au declarat drept „schismatică” religia orientală, bizantină, şi ca atare s-a dat drept de eliminare fizică a celor care o practicau. În consecinţă, ungurii au devenit mâna lungă a justiţiei cereşti în procesul de scoatere a românilor în afara legii. Apoi, ei n-au ezitat să nege chiar autenticitatea unor cronicari proprii, ca Anoymus sau Simon de Keza, pentru simplul motiv că vorbeau de prezenţa vlahilor nu numai în zona transilvană, unde şi-au avut cnezatele şi voivodatele lor (Menumorut, Glad, Gelu, Csanad etc.), dar şi în zona lacului Balaton. În ciuda faptului că aceştia au opus o rezistenţă dârză la cucerire, unii istorici maghiari ne reproşează lipsa de statalitate. Dar voievozii noştri din Moldova şi Muntenia, care au administrat, prin Neagoe Basarab, la Posada şi Ştefan cel Mare, la Baia, lecţii usturătoare celor care au dorit să-i ocupe? Nu sunt de luat în seamă?! În ciuda atestării prezenţei românilor în izvoare bizantine, poloneze, italiene, germane, franceze ( a se vedea Cântecul lui Roland) etc., care ne certificau existenţa continuă pe aceste teritorii, istorici aserviţi şi şovini, alimentaţi de ura împotriva celor care îşi puteau revendica pământurile şi pădurile luate cu forţa de regalitate şi nobilime în Ţara Transilvană, pe care au tot cucerit-o timp de două sute de ani. În urma organizării angevine, autohtonilor li s-a redus la zero puterea economică, populaţia românească a Transilvaniei a fost lăsată timp de secole fără putere militară şi clasă conducătoare, până şi preoţii lor au fost reduşi la condiţia de iobagi. În totalitate dacoromânii au fost scoşi înafara legii şi consideraţi doar toleraţi şi servi ai celorlalţi. Ei au putut fi folosiţi doar în războaie, mine şi exploatări forestiere, la cultivarea pământului şi la producerea de dajdii şi robote. Bogăţiile solului şi subsolului ( sarea, fierul, aurul) au fost exploatate sălbatic aducând mari averi ocupanţilor. Ţăranii şi păstorii români ardeleni au fost reduşi practic la tăcere, în timp ce întunericul cel mai gros le-a acoperit trecerea prin istorie. Abia la 1700, razele soarelui renaşterii au început să lumineze şi pentru ei, deodată cu îmbrăţişarea religiei greco-catolice, şi apariţia salvatoare a episcopului Inochemtie Micu Klein, care a trasat drumul ce trebuie urmat, de la plebs la natio, iar Supplex libellus valachorum, a marcat la 1791 primul program doctrinar al românilor ardeleni.

Sărim câteva etape pentru a vorbi de instaurarea pactului dualist care a validat Legea naţionalităţilor în 1878, lege care prevedea deplina egalitate între toate naţiunile imperiului. Legea, elaborată de guvernul maghiar n-a fost însă niciodată pusă în practică, fiind obturată prin alte ordonanţe şi şiretlicuri tipic cârmuirilor maghiare. Se poate constata că uneori intenţiile ( trecute în legi în cazul maghiarilor, promise doar în actul de la Alba Iulia în cazul românilor) sunt contrazise de realitatea politică, care se pliază pe realitatea practică din teren. Puşi în situaţia de a conduce o jumătate de imperiu în care majoritatea era străină (slovaci, sârbi, cehi, români, croaţi etc.), maghiarii nu aveau decât două soluţii : ori federalizarea şi democratizarea ţării, ori transformarea ei într-o entitate şovină şi antidemocratică, devenind cea mai „reacţionară ţară” (Scotus Viator) din Europa. Era limpede că prăbuşirea acestui hibrid congomerat era doar chestiune de timp, în ciuda întroducerii unui control draconic al populaţiei şi a unor legi aberante, şovine şi xenofobe, care au transformat ţara într-un fel de citadelă militarizată. De vreme ce maghiarii n-au aplicat nicodată Legea naţionalităţilor din 1868, golind-o de esenţă prin tot felul de reglementări ulterioare, nu ştim de ce s-ar pretinde românilor şi statului lor naţional, repectarea unei intenţii de program care a apărut în rezoluţia de la Alba Iulia, mai ales că în toate problemele comune, avute după 1918, Ungaria s-a pus de-a curmezişul.

Prof.univ. Mircea POPA

(va urma)