Recuperări

RADU VIDA

Un paradox: omul caută un loc de muncă, iar în momentul în care s-a angajat caută să obţină cît mai multe zile libere. Cu sau fără bani. Dacă se poate, cu! Evident că nu este uşor să gestionezi zilele de muncă şi  pe cele libere. La nivel de Guvern,zic. Nu e uşor, pentru că, oricîte zile libere s-ar da, tot ar mai trebui: o sărbătoare religioasă, un botez…

Acu’ au început oamenii din unele sectoare de activitate să ceară înlesniri de acest gen. Cică chiulul unora le aduce lor bani!
Zilele trecute citeam o ştire, cum că Inspecţia muncii a amendat într-o săptămînă o grămadă de lume cu peste 2,7 milioane de lei pentru muncă. E drept, la negru. Munca, vreau să spun. Pe cînd, nemunca la… alb nu se taxează deloc. Ba, e chiar mîndrie naţională.

Dincolo de culoarea… muncii, trebuie spus să s-a dat liber la a lega liberele de Ziua Muncii din mai cu Sărbătoarea Paştelui. E bine? E rău? Nu ştiu. Ştiu, însă, că nu-i în regulă cînd laşi loc unor discriminări. Liber au angajaţii de la stat. Dar sînt şi excepţii: magistraţii, anume personal care lucrează „la foc continuu”. Neîndoielnic că nu rămîne ţara pustie şi fără apărare, aşa că militarii, poliţiştii şi alţi… işti vor fi la datorie. Chiar dacă în număr redus. La aceste categorii de discriminaţi, se mai adaugă una: personalul din firmele private. Cică au liber, dacă îi lasă patronatele. Oameni buni: n-am pus semnul exclamări, ca, vorba aia, să nu rămîn aşa. Păi, cine credeţi că îşi permite să nu lucreze sîmbăta, în sărbătorile legale şi nu prea, de ziua femeii şi copilului femeii, dar şi a bărbatului, care, nu-i aşa, are şi el drepturi?!? Concedii plătite şi fără salar, cele de boală, zilele de dinainte şi de după beţie, cele marcate în calendarele bisericeşti, lăhuzie, de creşterea copilului şi cîte şi mai cîte…
În ari’metica simplă 1 şi cu 1 fac 2. Iar numărul zilelor nelucrătoare se bate la concurenţă cu zilele lucrătoare. Care, la rîndul lor, se împart în zile bune şi rele. În funcţie de puncţie, vorba unui contemporan. Adică: astăzi se munceşte cu elan şi voie bună, mîine… lăsăm totul pe a doua zi. Şi tot aşa şi iar aşa!

Cea mai supărătoare parte a multiplelor zile libere e minciuna cu recuperarea lor. De regulă, se spune aşa: zilele de… bla, bla, bla vor fi recuperate în sîmbăta… Nu e nevoie de studii ştiinţifice şi nici de statistici sofisticate. Sîmbetele nu (mai) sînt făcute pentru lucru. Funcţionarii care „recuperează” aşa-zisele „libere” nu fac altceva decît să ardă gazul de pomană, să prăduiască lumina, apa şi alte utilităţi. Pe care, între noi fie vorba,  tot noi le plătim. Pe nemuncă, zic, chiar dacă personajul ocupă un scaun şi se face că are biroul plin de hîrţogăraie. Motivul? Nimeni nu vine la funcţionarul ce se „speteşte” să recupereze ce am pierdut noi. Pentru că e sîmbătă, repet, pentru că ceilalţi, cei care ar avea treabă cu funcţionarul chiulău-legalizat, au muncit, de-adevăratelea, toată săptămîna, şi pentru că sfîrşitul de săptămînă e destinat refacerii forţelor şi nu înfăţoşării la funcţionarii înăcriţi, pentru că trebuie să… recupereze. Numai cei care ne cred dobitoci de-a dreptul pot să creadă că noi credem. Adică: un tren plecat, e bine plecat. Nu-l mai poţi recupera. Eventual poţi prinde următoarea garnitură.

Zile libere! Mai bine legal, decît pe şest? Iar vin şi spun: nu ştiu. Ce ştiu însă, e că, ceea ce-i mult, nu-i puţin.
Şi cauzează.