Reconcilierea naţională – cum? (I)

“Reconcilierea” are cel puţin trei semnificaţii. Potrivit primei, reconciliere înseamnă împăcarea după un conflict, potrivit celei de a doua, ea constă în punerea de acord pentru a face ceva împreună şi, în sfârşit, conform celei de a treia semnificaţii, reconcilierea este înţelegerea oponenţilor de altădată. Aceste semnificaţii pot fi socotite trepte pe care poate urca reconcilierea.

A trecut mult timp de când Ernst Renan a spus că “o naţiune se constituie prin voinţa cetăţenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o naţiune?, 1882), dar ideea nu s-a învechit. Limba şi istoria sunt, desigur, premise ale naţiunii, dar aceasta este mult mai mult. De unde ar putea veni “voinţa”, care-i dă naţiunii coloana vertebrală? Răspund la întrebare în trei paşi. Indic mai întâi sciziunile societăţii româneşti actuale (1), pentru ca, în continuare, să arăt cum s-ar putea ajunge la reconciliere naţională. Am în vedere două acţiuni majore: asumarea erorilor care au dus la situaţia actuală (2) şi democratizarea mai departe a statului (3). Închei cu o reflecţie asupra perspectivei (4).

1. Sciziunile actuale

Discutăm reconcilierea naţională căci suntem după o istorie nu doar de diferenţieri, ci şi de scindări ale societăţii în care trăim. Scindările sunt cele care au şi adus România într-o situaţie fără precedent în viaţa generaţiilor de acum.

A fost scindarea epocii postbelice, în care partidul comunist nu numai că a recurs la mijloace inadmisibile pentru preluarea guvernării şi controlarea societăţii, dar a anihilat, în bună parte fizic, opoziţia. Faptul a lăsat în urmă crime, suferinţe şi resentimente adânci. Mobilizările naţionale de la sfârşitul anilor şaizeci, legate de pericolul intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia, nu au înlăturat amintirea reprimărilor anilor cincizeci. Sub auspiciile de atunci, o reconciliere nu avea vreo şansă reală.

A urmat scindarea epocii postcomunismului, în care s-a iniţiat pedepsirea responsabililor partidului comunist conform prevederilor universale ale dreptului. Mai mult, după 1989, s-au adoptat reglementări proprii pentru a scoate din drepturi cetăţeneşti oameni pe motivul contiguităţii cu deciziile dictaturii. Lipsită, însă, de analize serioase, care să aplice distincţia europeană dintre fapte penale şi opţiuni existenţiale, procedura a căpătat repede alura răfuielilor punctuale. Ca efect direct, nici la ora de faţă tabloul vinovăţiilor nu convinge.Drept indiciu al neclarităţilor, nimeni nu a putut scrie convingător istoria postbelică a României, nici chiar istoria de la Primul Război Mondial, la anii noştri. Pe de altă parte, măsurile punitive, de limitare a drepturilor cetăţeneşti, au ajuns nu la decidenţii regimului controlat de partidul comunist, ci la executanţi adesea mărunţi. O reconciliere nu a intrat nici de astă dată în orizont.

A venit scindarea perioadei neoliberalismului, de după 2007. În loc să profite de oportunităţile istorice – cea mai lungă perioadă de pace din Europa, integrarea în democraţia vest-europeană, cuprinderea în cea mai puternică alianţă militară – şi să lanseze proiecte proprii de modernizare cuprinzătoare, ţara a intrat sub controlul amatorismului organizat. Noii vătafi din societate cultivă imaginea unei istorii care s-ar sfârşi cu ei şi caută ţapi ispăşitori pentru incompetenţă. S-a împrumutat noua “corectitudine politică (political correctness)” pentru a perpetua rolurile, în pofida prestaţiei mediocre. Cu emfază ce aminteşte de anii cincizeci, se comit gesturi care nu au de a face cu democraţia, orice s-ar spune. S-a ajuns ca uniisă aplaude punerea de cătuşe rivalilor. Se atacă cetăţeni, spunându-li-se că “nu vor avea acces la funcţii publice”, că reprezentanţii publici neagreaţi “vor fi raşi”, că guvernului legitim trebuie să i se prefere altceva şi se instrumentează din nou serviciile secrete şi justiţia pentru a rări concurenţii. În astfel de împrejurări, reconcilierea nu are cum să intre în orizont.

Dar societatea românească are – dincolo de satisfacţiile unora de a-şi fi adjudecat mai multe bunuri şi de autoflatarea din instituţiile publice – indicatori de fapt gravi. Privatizarea economiei – cu siguranţă indispensabilă – a dus la dezindustrializare. Incapacitatea de a autostrada ţara, în epoca în care se fac în timp record zgârie nori, poduri pe mare şi insule în plin ocean, este deja proverbială. Efectivul de lucrători din ţară este, procentual, mai mic decât oricând. Sărăcia este mai răspândită decât oriunde în Europa. Centralismul este mai tenace. Diletantismul îl însoţeşte, încât nici o ambasadă nu-şi lasă concetăţenii să fie judecaţi în instanţele de aici. Declinul educaţiei adaugă o nouă problemă. Puţine câte sunt, ideile din viaţa publică sunt “nervoase, dar exclusive”, cum spunea cineva, grija argumentării fiind stinsă. La corupţie, românii trec drept campioni, iar lupta de azi contra corupţiei o sporeşte. Justiţia se foloseşte pentru evidenţieri în faţa unor forţe care profită de o ţară debusolată. Emigraţia a devenit cea mai mare în istoria modernă. Au fost zece ani de politică externă pe apucate, iar între timp s-a făcut pasul la politica externă turistică. Performanţele veritabile sunt, proporţional, tot mai puţine şi ţin de străduinţe individuale, iar rămânerea în urmă în raport cu ţări comparabile, cum se vede fără putinţă de tăgadă în sport, se măreşte.

Situaţia este atât de încărcată de neajunsuri, încât au dreptate cei care spun că abia o relansare bazată pe reconcilierea naţională mai poate salva. După opinia mea, optica acestor concetăţeni este de împărtăşit, fără iluzia, însă, că doar din cuvinte sau că fâcând acelaşi lucruri se schimbă ceva.Cum se poate ajunge la reconciliere?

Sunt de părere că cel care gândeşte temeinic tema reconcilierii în România actuală va fi confruntat cu multe dosare greu de descâlcit. Greutatea nu vine doar din aceea că faptele au feţe felurite, ci şi din ceva mai specific: profunzimea erorilor din deciziile luate în timp.

Nu se poate însă face ceva fără a avea curajul aducerii discuţiei la miez. Nu este vorba aici de a face doar teorii, ci de mult mai mult, anume, de a da soluţii practicabile, pentru care cunoaşterea sistematică, susţinută de cultura timpului nostru, este indispensabilă.

Consider că reconcilierea naţională este posibilă în România actuală făcînd doi paşi: 1) explicitarea erorilor care alimentează scindarea pe care o trăim acum şi asumarea lor onestă, nu pentru a pune pe cineva la zid, ci pentru a lua lucrurile de la rădăcini; 2) democratizarea în continuare a statului.Să detaliem.

2. Erorile majore după 1989

Nu reiau aici analize pe care le-am consacrat în timp crizelor din România (vezi Andrei Marga, Explorări în actualitate, 1995; Andrei Marga, Diagnoze. Articole şi eseuri, 2009; Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, 2011). Plec, fără alt preambul, de la constatarea că sunt cinci erori majore care alimentează scindările din România actuală.

(a) Prima eroare constă în faptul că nu s-a făcut distincţie între demantelarea unui regim de opresiune, cum a fost socialismul răsăritean, care se face restabilind competiţia deschisă, şi construcţia unei societăţi democratice, care se face democratizând. Pentru ultima nu există mijloc alternativ la democraţie. Nu o spunem noi prima dată, ci au spus-o aceia care au conceput procedura schimbărilor din 1989 din Europa Centrală şi Răsăriteană care s-a şi pus în aplicare. (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Teantative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) Deşi aceştia au atras atenţia asupra consecinţelor nefaste ale ignorării diferenţei dintre a demantela un regim autoritar şi a construi o societate democratică, şi astăzi la noi decidenţii recurg la mijloacele demantelării, în loc să se ocupe de democratizare.

(b) A doua eroare constă în aceea că din revenirea salutară la economia de piaţă, care converteşte bunurile în mărfuri, s-a dedus că păzirea echilibrelor şi asigurarea dezvoltării nu mai stau în răspunderea statului. Lipsind o concepţie economică elaborată (pe aceste meleaguri şi Balczerowicz, şi Bokros şi Klaus au lipsit, totuşi, sau nu au fost folosiţi!) unii decidenţi au vrut să includă în economia de piaţă şi deciziile statului, în loc să elaboreze măsuri competente ale statului însuşi, ca în orice economie competitivă de azi. Nu s-a ştiut folosi privatizarea ca motor al dezvoltării, păstrând, cel puţin, capacităţi de producţie. Decidenţii nu ştiu nici astăzi cum se crează economia erei globalizării într-o ţară din care plusvaloarea pleacă aproape instantaneu. Ca urmare, cetăţenii plătesc din greu nepriceperea celor care decid.

(c) A treia eroare constă în confundarea justiţiei cu un mijloc de reglare de conturi. Nu se înţelege că independenţa justiţiei nu vine din faptul că acest concept este sublim, că dreptatea este valoare fondatoare a societăţii moderne, ci din măsuri instituţionale chibzuite. Este destul să observi cât de mult contează “neliniştea etică” în sentinţe sau câtă grijă este ca “adevărul juridic” să se apropie de adevăr pur şi simplu în alte sisteme juridice. Este suficient să priveşti lupta de la noi pentru numirea şi păstrarea vârfurilor magistraturii şi justiţiei pentru a-ţi da seama despre ce fel de justiţie este vorba. Tema “câmpului tactic” al serviciilor secrete în justiţie sau cea a “cooperării dintre judecători şi procuratură” atestă cum se înţelege dreptatea. Nu se ia în seamă nici astăzi faptul că justiţie este doar acolo unde sunt legi bine formulate, instituţii curate, magistraţi competenţi, judecători integri şi, peste toate, respect al demnităţii umane.

(d) A patra eroare constă în aceea că democraţia, după ce a fost confundată cu marketizarea, este confundată acum cu un instrument de putere. Nu se înţelege nici acum diferenţa dintre democraţie ca tehnică de alegere a reprezentanţilor şi democraţie ca formă de viaţă. Nu se asumă nici astăzi că democraţia nu dă rezultate dacă aduce în faţă partea mai puţin pregătită a societăţii, nu se înţelege că, fără meritocraţie, democraţia devine decorativă, nu se înţelege că şmecheria ucide democraţia. Spiru Haret era oripilat de faptul că „în alte ţări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul (de obţinere de profesuri universitare, n.m.) cum se află la noi” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare ro., Bucureşti, volumul IV, p.132).

Andrei MARGA