Războiul tuturor împotriva tuturor

Ilie CĂLIAN

USL a cîştigat Parlamentul, Guvernul şi prefecturile – dar n-a cîştigat încă Puterea cu adevărat. Aşa se explică faptul că acum asistăm la un război furibund între USL şi Băsescu şi oamenii acestuia, bine plasaţi în puncte cheie ale principalelor instituţii ale statului.

Iată, Curtea Constituţională a ieşit la luptă, “scandalizată” de faptul că este atacată Justiţia. Desigur, deciziile CCR se aplică – dar asta nu înseamnă că nu pot fi discutate, cel puţin într-o societate democratică. Dar s-a supărat şi Consiliul Suprem al Magistraturii în legătură cu comentariile legate de circul juridic în jurul procesului, arestării, încercării de sinucidere şi încarcerării lui Adrian Năstase şi ce a urmat după aceea. A pretinde interzicerea comentariilor pe marginea unui verdict al unei instanţe denotă o mentalitate de procuror într-o societate dictatorială sau de curte marţială pe timp de război.

Că veni vorba despre condamnarea lui Adrian Năstase, haideţi să vedem cum şi-a argumentat verdictul acel complet de judecată: “Curtea va pleca de la constatarea că în speţă nu există nicio probă directă care să-l încrimineze pe inculpat”. Aţi reţinut? Nicio probă directă. Atunci, cum va proceda Curtea? “Curtea reţine că infracţiunile de corupţie săvîrşite de persoane importante în stat nu sînt de regulă comise în prezenţa mai multor persoane, ci în condiţii de maximă clandestinitate”. Celebrul Gîgă s-ar tăvăli de rîs. Cunoaşteţi oameni care practică sisteme de corupţie în văzul lumii, atrăgînd atenţia asupra lor?! Să considerăm un asemenea caz momentul în care soţiei preşedintelui Băsescu i s-a dat un colan de aur de către un cunoscut şi, ulterior, condamnat interlop?!

Oricum, din cauza afurisitei de clandestinităţi, procurorii nu pot prezenta probe, aşa că instanţa este “obligată să stabilească în urma unui raţionament logico-juridic” vinovăţia. Pe scurt: s-a creat un precedent periculos, care permite evitarea probelor directe şi invocarea – ca argument al vinovăţiei – locul pe care îl ocupă o persoană în ierarhia statului. Aşadar, de la primar, ministru şi prim-ministru la preşedinţii Camerelor, C.S.M. şi C.C.R., pînă la însuşi preşedintele republicii, oricare, poate fi declarat vinovat în baza unor acuzaţii nesusţinute cu probe. S-ar fi gîndit oare judecătorii aceia că şi ei ar putea fi condamnaţi pe baza acestui precedent, care poate fi invocat în jurisprudenţă?!

Însă, dincolo de vinovăţia sau nevinovăţia lui Năstase în procesul “Trofeul calităţii” sau în altele, se conturează de multă vreme o concluzie, în baza a numeroase fapte: nu putem avea încredere în justiţie fie şi numai din cauză că speţe identice sînt soluţionate diferit de la un judeţ sau altul ori de la o instanţă la alta în cazul aceluiaşi tribunal. Dar scandaloasă mi se pare nu atît situaţia în sine – care s-ar putea explica drept erori cauzate de insuficientă competenţă ori de încîlceala textelor juridice -, cît ţîfna cu care ripostează reprezentanţii Justiţiei, de parcă ei ar fi deasupra societăţii, de parcă toţi ceilalţi cetăţeni am fi sclavii lor pe viaţă, sclavii acestor “inamovibili”, care se consideră mai presus de lege. Desigur, n-o să afirm că absolut toţi cei care lucrează în aparatul Justiţiei sînt astfel de oameni, însă efectul pe care-l produc cei care îşi încalcă atribuţiile şi onoarea este mult mai mare, cu efecte distructive şi cu durată în timp.

Or, dacă în politicieni nu avem încredere şi nici pe oamenii legii nu ne mai putem baza – atunci ce ne mai rămîne? Nu ne rămîne decît “legea junglei”, războiul tuturor împotriva tuturor, a fiecăruia împotriva celuilalt, pînă cînd ne vom spulbera cu toţii …