Răspunsul Algeriei la criza ostaticilor ridică serioase semne de întrebare

The Guardian

Preţul gazelor naturale a devenit oribil de scump, nu în bani ci în sînge. Numărul captivilor ucişi în atrocitatea jihadistă de la instalaţia de gazeificare de la In Amenas, în estul Algeriei, a crescut de la 23 la 48. Totul legat de această poveste este sumbru: pierderea de vieţi omeneşti; ura pe care jihadiştii dintr-un grup disident al Al-Qaida din Maghrebul islamic o nutresc pentru occidentali; ferocitatea atacului; ferocitatea contra-atacului din partea forţelor speciale algeriene; prezenţa unor jihadişti care vorbeau la perfecţie engleza; consecinţele pentru lupta împotriva extremismului islamist în Mali, Sahel şi în lume; lipsa năucitoare de informaţii; şi numărul morţilor din rîndul jihadiştilor.

Examinînd ultimul punct, oficial, regimul algerian a anunţat mai întîi că 32 de jihadişti au fost ucişi în operaţiunea lor de contra-terorism încununată de succes. Nu au existat supravieţuitori. Există ceva imediat şi evident greşit legat de această statistică. Războaiele, luptele şi operaţiunile de contra-insurgenţă sînt întotdeauna murdare. Nu toate focurile trase sînt o ucidere curată; nu toate exploziile unei grenade sînt fatale. Pe un cîmp de luptă obişnuit te aştepţi ca numărul răniţilor să îl depăşească pe cel al morţilor în proporţie de trei la unu. În Irak şi Afganistan, americanii sînt acum atît de buni în materie de ajutor de primă urgenţă încît raportul dintre morţi şi răniţi este de unul la şase.

Există o tradiţie neîndurătoare în istoria războaielor civile din Algeria de a-i ucide pe răniţii celeilalte părţi astfel încît să nu existe niciun martor. Se poate discuta despre dreptatea şi nedreptatea acestei politici, dar premierul David Cameron a stabilit poziţia britanică în mod clar: răspunsul britanic la acest tip de terorism ar trebui să fie “dur, dar inteligent”.

Oportunitatea de a şti unde îşi avea sediul grupul disident AQIM (vag tradus ca “semnatarii în sînge”), de la cine a obţinut banii şi dacă a avut membri vorbitori de limbă engleză, a pierit odată cu acei oameni. Ultimele noutăţi sînt că autorităţile au capturat trei jihadişti care se ascundeau, astfel că raportul dintre jihadiştii morţi şi cei răniţi este de 32)3, şi din nou este ceva greşit aici. Pe baza dovezilor, prioritatea forţelor de securitate algeriene pare să fi fost să-i omoare pe jihadişti, salvarea ostaticilor fiind secundară.

Algeria nu are nimic dintr-o democraţie occidentală. In anii “90, o revoltă democratică alimentată de frustrarea generată de corupţie, lipsa de echitate şi în unele zone înclinaţiile islamiste, a fost zdrobită într-un război civil soldat cu 100.000 de morţi, printre care şi mulţi dintre jurnaliştii cei mai curajoşi ai ţării. Astăzi, establishment-ul din domeniul securităţii este cel care ia decizii, bazîndu-se pe faptul că gazele şi petrolul reprezintă 98% din venitul ţării. Această bogăţie este, după cît se pare, controlată de o mică clică. Statul de drept şi autoritatea civilă sînt slabe – iar unii critici merg mai departe, spunînd că regimul este mai asemănător cu Siria lui Assad.

În anii “90, o serie de masacre ale civililor au avut loc foarte aproape de cazărmi ale armatei şi s-a dat vina pe forţele de securitate. Dovezile că statul a torturat disidenţi au fost copleşitoare. Chiar şi acum, Algeria nu va permite raportorului special al ONU privind tortura să viziteze ţara.

De aceea, mare atenţie atunci cînd politicienii occidentali presupun că tot ce face statul algerian împotriva jihadiştilor este în cel mai bun scop. Ministrul britanic al apărării, Philip Hammond, a declarat despre criza ostaticilor: “Teroriştii sînt cei care poartă responsabilitatea pentru aceasta”. Este adevărat, dar forţele de securitate algeriene şi comandanţii lor poartă o parte din responsabilitate pentru proporţiile pierderilor de vieţi omeneşti. Dacă, după cum s-a relatat, elicopterele Hind au aruncat în aer un convoi de jihadişti şi ostatici în timp ce plecau de la instalaţia de gaz, acţiunile forţelor de securitate pică la testul premierului Cameron de acţiune “dură, dar inteligentă”.

Acest lucru este important, deoarece de la primăvara arabă încoace, opinia publică din această parte a lumii a fost eficientă. Musulmani din întreaga Africă de Nord şi din Orientul Mijlociu îi pot auzi pe politicienii occidentali criticîndu-l pe Assad pentru crimă în masă şi tortură, dar dacă îi văd păstrînd tăcerea cu privire la abuzurile statului algerian, atunci acest lucru ar putea submina războiul de cucerire a inimilor şi minţilor împotriva Al-Qaida. Nimeni dintre cei care cred în libertatea de exprimare, în democraţie şi în drepturile civile nu va dori acest lucru.