Radu-Anton Maier: Arhitectul straturilor invizibile și al tăcerii pictate

Astăzi, 28 aprilie, ziarul Făclia marchează aniversarea maestrului Radu-Anton Maier, o figură de referință a artelor vizuale, a cărui carieră leagă armonios spiritul Clujului de simezele internaționale. Format la școala de pictură clujeană sub îndrumarea maeștrilor Aurel Ciupe și Corneliu Baba, Radu-Anton Maier s-a impus ca unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, stabilindu-se ulterior la München, în Germania, unde și-a desăvârșit un limbaj plastic de o originalitate absolută.

Cu o operă ce traversează peste șase decenii de creație, artistul a dobândit o recunoaștere universală, lucrările sale fiind incluse în colecții de stat și particulare din întreaga lume, de la New York la Paris. Cetățean de onoare al Clujului și distins cu Ordinul „Meritul Cultural”, maestrul rămâne un vizionar al formelor și al luminii, transformând tehnica airbrush-ului într-un instrument de explorare a universurilor onirice.

În acest moment aniversar, vă invităm să parcurgeți un dialog de profunzime despre artă, maestru și discipol, dar și despre „misterul” care stă la baza fiecărei pânze semnate Radu-Anton Maier.

Ați studiat sub îndrumarea unor maeștri precum Aurel Ciupe și Corneliu Baba. Ce anume v-a transmis fiecare dintre ei și există vreun conflict creator între cele două influențe?

Am avut noroc să lucrez cu doi maeștri foarte diferiți, dar tocmai de aceea complementari. Aurel Ciupe mi-a transmis, în primul rând, rigoarea construcției plastice și respectul pentru echilibru. De la el am învățat claritatea formei și disciplina compoziției. Corneliu Baba, în schimb, venea cu o intensitate dramatică și cu o profundă înțelegere a psihologiei imaginii și a celei umane. De la el am deprins profunzimea interioară a portretului și greutatea tăcerii într-o lucrare. Tensiunea fertilă, venită din aceste două direcții, mi-a dezvoltat capacitatea de creare a unui limbaj personal, cu laitmotive distincte și cu un grad de recognoscibilitate propriu atât în țară cât și în străinătate.

Bursa de la Academia „Pietro Vanucci” din Perugia v-a inițiat în tehnica airbrush-ului, pe care o folosiți până astăzi. Cum ați descrie momentul în care ați realizat că acest instrument va deveni vocea plastică principală a operei dumneavoastră?

Introducerea airbrush-ului ca instrument de lucru în procesul meu creativ a avut loc treptat și a fost integrat aproape organic, odată cu adaptarea mâinii la exigentele mele artistice în creștere. A fost mai puțin un moment clar, ci mai degrabă o acomodare succesivă, o alunecare fină dintr-un limbaj de redare în altul mai subtil, pană la împletirea creativă a acestora. Dexteritatea de a-l folosi s-a ajustat aproape zilnic, într-un exercițiu continuu de control al liniei în raport cu spațiul vid, realizat de aceasta. Actul creator devenise astfel pentru mine o trăire: culorile puteau fi aplicate cu delicatețe, respirându-le, interacționând cu ele; formele se dizolvau pe pânză printr-o stratificare fină; lumile mele imaginare deveneau tot mai atmosferice și mai misterioase.

Ați pictat portretul lui Lucian Blaga în 22 de ședințe. Ce anume din fizionomia sau gestualitatea sa v-a provocat cel mai mult ca portretist?

Portretizarea lui Lucian Blaga, un spirit de o profunzime aparte, a însemnat pentru mine, înainte de toate, încercarea de a face vizibil invizibilul, de aceea m-a interesat să urmăresc ce-i ascundeau gestica, mimica și tonul cu care articula ceva. Dualitatea dintre calmul său aparent și intensitatea profundă a trăirilor în situații diferite m-a provocat cel mai mult ca portretist. 

În anumite momente era liniștit, aproape imobil, scriind și meditând, stare care-mi oferea ocazia să-i studiez atent mimica și expresia concentrată a feței. Însă, în alte situații – mai ales în timpul discuțiilor – devenea brusc dinamic, expresiv, cu voce gravă. Această alternanță între starea contemplativă și mișcare m-a determinat să-l descopăr nu doar static, ci și din unghiuri diferite, pentru a surprinde profunzimea privirii și dinamica feței. În special ochii și fruntea transmiteau o complexitate aparte, aproape greu de redat. Avea o privire sfredelitoare, pătrunzând dincolo de aparențe și lăsând impresia că descifrează permanent sensurile ascunse ale vieții.

Lucrați cu până la opt straturi de vopsea, izolate succesiv cu lac protector, și rareori folosiți pensula, preferând răzuitoare, lame de ras, freze. Cum descrieți relația dintre distrugere și construcție în procesul dumneavoastră de lucru?

Relația dintre distrugere și construcție, în actul meu creativ, nu este una conflictuală, ci directă și structurală. Dialogul dintre formele existente și cele care se întrepătrund este permanent. Pornesc prin a desena motivele de bază. Intervine apoi procesul de decupare, de secționare a șabloanelor – un act pe care îl asum ca pe o „distrugere constructivă” a desenului. Prin această tăiere, lucrarea se fragmentează, dar nu se anulează. Îndepărtez părți din lucrare, fragmente care, deși par inutile, devin esențiale în etapa următoare. “Piesele” rezultate sunt reintroduse treptat cu ajutorul airbrush-ului, strat cu strat. Straturile succesive sunt protejate de lac, iar în această reasamblare apare adevărata construcție. Imaginea finală nu mai este doar pictată, ci și configurată – ca un ansamblu care își poartă propriile rupturi și transformări. Actul creativ este mult mai complex, acesta fiind doar o etapă dintr-un parcurs mai amplu, în care imaginea se construiește, se fragmentează și se reconfigurează. Procesul artistic devine la fel de important ca imaginea însăși, iar lucrarea capătă sens tocmai prin această acumulare de straturi vizibile și invizibile. 

Seriați în mod deliberat temele: rădăcini, lagune, cruci, nuduri, portrete imaginare. Cum știți că o serie s-a epuizat și că e momentul să treceți la alta? 

Nu există un „semnal unic” și nici o regulă valabil aplicabilă, dar în practica mea de lucru o serie se epuizează când începe să-și piardă tensiunea internă – nu neapărat când am epuizat” ideea, ci când ideea „nu mai arde”. Serierea temelor este întotdeauna legată și de preocuparea mea din momentul respectiv. Portretele imaginare, de exemplu, au deschis un spațiu în care nu mai documentam un motiv exterior, ci construiam identități posibile, stări, prezențe care nu există în realitate, dar care devin „adevărate” în actul picturii. În alte perioade am fost atras de ruine, de coloanele romane și de istoria Egiptului antic, ceea ce m-a dus spre documentare și călătorii de studiu, încercând să înțeleg direct stratificările de formă, simbol și memorie ale acelor civilizații. A existat apoi o serie despre Veneția și problemele ecologice ale lagunei sale, unde interesul s-a mutat spre fragilitate, apă, degradare și dispariție. La început, fiecare lucrare dintr-o serie deschide o problemă; spre final, doar o reformulează. Nu înseamnă că tema e consumată. „Crucile” sau „nudurile” nu se termină niciodată. Se încheie doar o anumită relație a mea cu ele. 

Oglindirea apei apare obsesiv în opera dumneavoastră. Este un instrument tehnic, o metaforă existențială sau ambele simultan?

Oglindirea apei este esențială în demersul meu artistic, devenind un spațiu între vis și realitate – un loc, unde imaginea începe să se transforme. Ea nu se reduce doar la un exercițiu tehnic de control al luminii, al deformării, al transparenței, ci devine metaforă și introduce o lume dublă: una vizibilă și una inversată, deformată, neclară. Leitmotivele nu doar se oglindesc, ci se continuă, se inversează, se multiplică. Obsesia pentru apă și oglindire mă însoțește creativ până astăzi atât ca tehnică de structurare a pânzei, cât și ca metaforă. E un teritoriu care îmi permite să construiesc universuri paralele multiple.

Portretele dumneavoastră imaginare nu reproduc trăsăturile fizice, ci „un destin sau o întreagă societate”, după cum observa critica. Cum construiți psihologic un portret care nu are un model concret?

În practica mea, portretul simbolic sau imaginar nu pornește de la asemănare, ci de la o structură invizibilă a ființei. Trăsăturile psihologice și caracterologice puternice dau tonul unor asemenea motive. În calitate de cartograf am fost confruntat cu diverse forme de relief, iar chipul devine, la rândul său, un relief interior — cu înălțimi, eroziuni și adâncimi simbolice. Seria mea de portrete simbolice precum „Dictatorul”, „Profetul”, „Gladiatorul” sau „Judecătorul singuratic”, este construită în acest sens: nu ca reprezentări de persoane, ci ca tipuri umane și forme prin care psihologia colectivă devine vizibilă. 

S-a remarcat că lucrările dumneavoastră au „un caracter de operă deschisă” în sensul lui Umberto Eco. Intenționați deliberat această ambiguitate, sau spectatorii proiectează ei înșiși această calitate?

Lucrările mele funcționează ca niște spații de interpretare care nu se reduc la un singur sens. Nu le dau o semnificație fixă, ci mai degrabă las imaginea să rămână vie, să dăinuie în timp, să continue dialogul cu privitorul. Iubitorul de artă este invitat să participe activ la configurarea sensului, iar acest proces nu se încheie odată cu prima întâlnire. Lucrarea rămâne deschisă în timp: ea se transformă odată cu lumina, distanța, perspectiva sau dispoziția celui care o privește, generând de fiecare dată alte posibilități de interpretare. Ambiguitatea însă nu este doar un efect proiectat către spectator, ci o condiție intrinsecă, infiltrară în arhitectura pânzei pictate. În același timp, există și o legătură internă între lucrări – forme care intră și ies din compoziție, care circulă din stânga spre dreapta, de jos în sus și invers – un fel de „liane” vizuale care leagă totul între ele. Ele fac posibilă coexistența motivelor diferite, chiar contrastante pe același perete. Nu se exclud, ci se echilibrează prin această rețea internă.

Sunteți cetățean de onoare al Clujului din 1999 și comandor al Ordinului „Meritul Cultural” al României din 2022. Aceste recunoașteri publice au schimbat în vreun fel relația dumneavoastră afectivă cu țara pe care ați părăsit-o în semn de protest?

Am părăsit țara din cauza unui context istoric care, la un moment dat, a făcut imposibilă rămânerea mea acolo. Locul în care te naști nu ți-l alegi – el rămâne, oriunde ai locui mai târziu, o parte constitutivă a ființei tale. Distincțiile și ordinele primite ulterior nu mi-au schimbat relația afectivă cu originea mea. Le-am primit ca semne de recunoaștere a muncii mele și a unei continuități culturale pe care am încercat să o păstrez vie, chiar și din afara granițelor. Într-un fel, ele confirmă că distanța geografică nu anulează apartenența culturală – o transformă, poate, într-o altă formă de prezență.

Ce lucrare din întreaga dumneavoastră creație considerați că rezumă cel mai fidel cine sunteți, nu ca artist, ci ca om?

Am o creație vastă. În fiecare etapă a drumului meu artistic am fost, inevitabil, marcat ca om de câte un eveniment, de o schimbare socială, de o dezvoltare politică sau de o experiență personală, care și-a lăsat amprenta asupra felului în care am privit lumea și, implicit, asupra felului în care am creat și am gândit ca om. Dacă totuși ar trebui să aleg o lucrare, care spune cel mai mult despre mine ca om, m-aș fixa pe Autoportret XI, acrilic pe pânză, 90 x 90 cm, realizat în anul 2012.

Pentru a descoperi întreaga amploare a creației maestrului, galeria virtuală și parcursul său artistic detaliat, vă invităm să accesați pagina oficială: www.raduart.com O platformă dedicată pasionaților de frumos, unde dialogul vizual început în paginile ziarului nostru continuă prin mii de culori, straturi și forme care au cucerit simezele lumii.

Interviu realizat de Mara A. MUNTEAN