Provocarea unui nou început

Orice început în viața noastră vine cu o provocare a libertății care ne împinge spre alegeri esențiale și spre deschiderea unui nou orizont. Cred că în mare parte acestea sunt gândurile cu care fiecare dintre noi întâmpinăm orice început de an, în care simțim că suntem din nou în posesia unui capital de speranțe înnoite.

Dacă ar fi însă să punem în ecuație aceste așteptări ale noastre cu cuvântul Evangheliei am putea alege enunțul provocator și mereu viu al urmării Domnului Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, în fiecare zi să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.

Acest verset este de la bun început o lecție despre libertatea pe care o avem fiecare dintre noi în a-i urma sau nu Domnului. Accentul cade întotdeauna pe cuvântul dacă, ce subliniază faptul că Dumnezeu ne propune și ne deschide perspectiva de a-I urma sau sluji, fără a ne forța în vreun fel libertatea.

Odată ce am depășit această dilemă, vedem exact care este starea și felul în care trebuie să trăim ca următori ai Domnului, lepădându-ne de sine. Acest sine nu se referă la anularea propriei noastre personalități, care este unică în fața lui Dumnezeu, ci la partea negativă și egoistă a sinelui care se pune pe el mai presus de toate și care tinde să sufoce iubirea, slujirea, altruismul și fericirea găsită în ceilalți. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la partea grosieră a ființei noastre în raport cu sine (egoism, egocentrism și egolatrie) și deschiderea spre adevărata lucrare mântuitoare a Duhului.

O a doua condiție a urmării Domnului o presupune asumarea crucii în fiecare zi. Sfântul Evanghelist Luca folosește singur această nuanță a crucii luate în fiecare zi, prin care înțelegem viața în complexitatea și frumusețea ei, dar și toate celelalte obligații, îndatoriri și sarcini pe care le avem: Crucea părinților sunt copiii, crucea copiilor este învățătura, crucea celor care ne conduc este țara. Cu alte cuvinte, urmarea lui Hristos se face în condițiile asumării deplinei noastre umanități, cu bunele și cu relele ei, și angajarea desăvârșită pe drumul slujirii aproapelui.

A-I urma Domnului înseamnă a ne asuma apostolatul în familia noastră, printre prietenii noștri, în societatea în care trăim ca purtători ai Crucii. Dar mai înseamnă și a fi gata și dispus să-ți asumi până la capăt destinul Domnului nostru, curajul mărturisirii și lipsa oricărei temeri pentru viața și integritatea noastră.

În continuarea acestui verset urmează poate cel mai frumos joc de cuvinte pe care Mântuitorul Hristos îl face în paginile sfintelor Evanghelii, de înțelegerea căruia depinde însăși viața noastră. „Fiindcă tot cel ce va voi să-și scape viața, o va pierde; iar cel ce-și va pierde viața pentru Mine, acela o va mântui”.

Într-o notă de subsol la Biblia diortosită, Mitropolitul Bartolomeu spune despre acest verset: „bogat în conținut, cuvântul grecesc psyhé însumează înțelesurile de: suflet, viață, persoană. Sensul cuvântului viață este aici dublu, ceea ce s-ar traduce astfel: Cel ce ține cu orice preț să-și salveze viața, acela își va pierde sufletul; iar cel ce-și va pierde viața pentru Mine, acela își va salva (mântui) sufletul.

Iar concluzia la acest text este aceea că Dumnezeu ne adresează invitația de a-I urma, așa cum le-a adresat-o și Apostolilor. A-I urma Domnului înseamnă a nu-L lasă singur în momentele de maximă tensiune a Patimilor, a urma Domnului înseamnă a-L mărturisi și a nu te rușina de El și de numele Lui. A-I urma Domnului înseamnă a nu te gândi la tine și a ști „să-ți pierzi sufletul pentru El”.

Ne putem pierde viața pentru Domnul, slujindu-I lui și semenilor noștri, dar mai ales ne putem pierde viața pentru El, știind să culegem bucuria fiecărei clipe din viață, pe care tot Domnul ne-o dă.

Pr. Bogdan IVANOV