Proporţionalitate disproporţionată

RADU VIDA

Unele instituţii ale statului  devalizează, pur şi simplu, bugetele şi, cu neruşinare, alocă salarii neruşinate. Pentru muncă… deloc proporţională cu anume valoare adăugată. Degeaba ne uităm peste gard. Ultimele statistici arată că salariul mediu brut în Danemarca este de 4903 Euro. Urmează Elveţia, Norvegia, Luxemburg şi abia pe locul 10 Suedia, cu… 3334 euro.  Mai sărăcuţe, Ungaria are 898 Euro, Polonia – 786, Letonia 716. Iar bulgarii – 366 Euro. Repet: salar mediu brut. Fiecare cu impozitul lui! Impozit folosit pentru dezvoltarea generală a societăţii şi acoperirea tuturor nevoilor pe care le are comunitatea (naţia). Este la mintea cocoşului că unele societăţi îşi permit, altele nu. Să ofere, adică, salarii care să impresioneze cealaltă parte a lumii, care, cum spuneam într-un editorial trecut, cîrpeşte sărăcia.

Este un dat: România are 490 euro salariu mediu brut. Şi impozite pe măsură. Bani frumoşi, vor zice cei mai mulţi dintre noi, pentru că – şi aici să află chichiţa de neînţeles pentru mulţi semeni – sînt puţini români care acced la salariul mediu. Chiar foarte puţini, vreau să zic. Ceea ce, logic, înseamnă impozite mai puţine şi, în consecinţă, buget mai mic pentru dezvoltarea sectoarelor neproductive. Din acest motiv (şi încă din cîteva pe care nu le discutăm acum) bugetarii sînt mereu puşi la zid. Şi huiduiţi după placul unor politicieni populişti, interesaţi doar de serviciul lor, şi nicidecum de soarta a milioane de oameni.

De ceva vreme încoace, soluţia pentru reducerea la tăcere a bugetarilor este tăierea salariilor. Greşit, zic eu. Nu numai pentru că un drept odată obţinut n-ar trebui desfiinţat, ci şi pentru că există o altă sluţie, mult mai echitabilă de reglare a… conturilor. Atunci cînd vine vorba despre.. tăieri, toţi apelează la salariile exagerat de mari ale unor bugetari. De vină sînt tot politicienii, pentru că ei sînt cei care ar trebui să regleze proporţionalitatea dintre salarii. Ei sînt cei care, din motive de plată indirectă a unor servicii, îngăduie ca instituţiile de stat să plătească sume exorbitante, în totală discordanţă cu munca depusă, unor indivizi, clientelă de tot felul.

S-o spunem răspicat: în România, nu există nici o funcţie care să merite să  fie plătită cu 9-10.000 lei pe lună. Simplu: pentru că nimeni nu produce atît, şi încă ceva pe deasupra, pentru ca societatea să-şi permită asemenea sume! În consecinţă, nu tăierile de salarii sînt soluţia. Ci, chiar dacă pare dirijism, introducerea unei proporţionalităţi obligatorii. Pentru muncă egală, plată egală, iar pentru diferenţieri de genul importanţa muncii sociale, productivitate etc. să se instituie un echilibru transparent, decent, sustenabil.

Nu ştiu dacă acel învechit 1:5 ar mai fi valabil. Dar nici nu-i admisibil ca un redactor şef TV public să afirme că, în fişa postului, el nu are obligaţi redacţionale, iar tot ce produce (o dată pe săptămînă, să spunem) să fie plătit cu peste 14.000 lei. Un plus pentru drepturile de autor. Aşa cum nu-i normal ca un soldat angajat să ia, acolo, un mărunţiş, iar generalului să-i fie poleite stelele cu de 20 de ori mai mult. Asta, în condiţiile în care, fiecare, cică, contribuie la apărarea ţării. Pe timp de pace. Pentru că, în război, pleacă soldatul, iar generalul comandă de undeva, de departe, ce şi cum.

În concluzie: amăgirea că reglarea corespunzătoare a salariilor la stat ar duce la o migraţie către zona privată este cu totul falsă. Privatul nu aruncă banii pe fereastră. Iar directoraşii şi consilierii de tot felul trebuie să realizeze că, pînă la urmă, şi fără ei, treaba merge, la fel de bine, dacă nu şi mai şi!