Nu bine a încheiat seria de lansări ale cărţii sale de succes – PEREGRIN PE CINCI CONTINENTE – că Prof. dr. ing. Pompiliu MANEA s-a aşezat din nou la masa de scris pentru a-şi prelucra şi sintetiza însemnările mai vechi ori mai recente, referitoare la un subiect la fel de incitant, la care a gîndit de multă vreme. Titlul cărţii în lucru –  Prezenţe româneşti în capitala Imperiului Habsburgic – Viena. Despre ideea scrierii cărţii ne vorbeşte însuşi Prof. Manea: „Din anul 1990 şi pînă astăzi, am participat, în fiecare an, la Congresul European de Radiologie – ECR, congres care are loc la Viena în prima săptămînă a lunii martie. Cu acele ocazii, mi-am rezervat întotdeauna timp şi pentru a explora Viena şi, în special, locurile pe unde au trecut şi unde au rămas urme ale unor prezenţe româneşti. Preocuparea aceasta datează însă încă dinainte de 1989, cînd am mai fost la Viena şi unde, ca orice român, am dorit să cunosc acele locuri prin care au mai trecut români. Am luat legătura cu preoţii ortodocşi, cum au fost părintele Branişte, de origine piteştean, sau părintele Nicolae Dura, ardelean de la Câlnicul Sebeşului, de la care am primit o mulţime de informaţii.

    Anul acesta, adică în 2012, împreună cu doi prieteni şi colegi de breaslă, care trăiesc la Viena – şvabul Walter Vincze, de loc din Oraviţa, şi evreul Armand Golden, tîrgoviştean – am rămas după congres încă două săptămîni, tocmai ca să colindăm prin locurile în care se găsesc însemnate prezenţe româneşti. Şi am făcut-o, aşa cum am mai spus, timp de două săptămîni, zi de zi.

    Am observat că cei mai mulţi români care au trecut prin Viena au fost la Opera de Stat, dar nu numai; urmează Universitatea din Viena, unde prezenţele româneşti au fost atît în ceea ce priveşte studenţii, cît şi profesorii; vin apoi Politehnica din Viena, garnizoanele militare, Academia de Muzică, Academia Comercială, cele două mari muzee din faţa Hofburgului – Muzeul de Istorie Naturală şi Muzeul de Artă – precum  şi statuia Mariei Tereza sau Muzeul Militar şi multe alte locuri, însumînd vreo 37 de situri unde am identificat prezenţe româneşti. Am dorit să încep lucrarea cu Opera de Stat din Viena, cu atît mai mult cu cît mi-a promis sprijinul şi dl Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei”.

    Acum, că interlocutorul nostru ne-a pus în temă, vom merge şi noi în ritmul elaborării cărţii, publicînd în serial, pe măsura finalizării capitolelor acesteia, fragmente dintr-un  insolit jurnal de vacanţă.

    Michaela BOCU

Traian Grozăvescu

    (21 noiembrie 1895 – 19 februarie 1927)

Cel ce avea să devină una din personalităţile româneşti de mare succes pe plan internaţional s-a născut la Lugoj, pe data de 21 noiembrie 1895. Înclinaţiile sale către muzică i-au îndreptat paşii spre o carieră muzicală strălucitoare, peste care, însă, s-a aşternut praful, la nici un secol de la moartea sa.

Părinţii săi erau de origini diferite, tatăl, Costi Grozăvescu, român din Tergova, iar mama, Ernestina Serbul, de origine sîrbească. Traian Grozăvescu şi-a petrecut copilăria,  primii ani de şcoală şi a urmat liceul în Lugoj, unde, de altfel, i-a fost apreciat talentul deosebit, chiar din fragedă vîrstă. Tatăl său, nelipsit din corurile lugojene, obişnuia să-l ducă pe Traian cu el la repetiţii, unde, după ce l-a întîlnit pe maestrul Ion Vidu, acesta l-a introdus în corul său faimos, „Corul lui Vidu”,  momentul reprezentînd începutul modest a ceea ce avea să însemne progresul exceptional al lui Traian Grozăvescu.

După ce şi-a finalizat studiile gimnaziale şi liceale în Lugoj, în anul 1914, tînărul  a decis să se îndrepte spre Budapesta, unde s-a înscris la Facultatea de Drept şi totodată, pentru a-şi asculta chemarea, a urmat şi cursurile Academiei de Muzică, unde îl avea profesor pe marele Schick.

Vocea deosebită i-a fost remarcată nu numai de familie, dar şi de prieteni, însă în scurt timp, odată cu venirea războiului, Traian Grozăvescu a fost nevoit să plece pe front, ca ofiţer în armata austro-ungară, lăsînd la o parte cariera muzicală. Pasiunea pentru muzică nu a încetat însă nici în acele vremuri tulburi, de unde a şi rămas faimoasa poveste potrivit căreia acesta, „într-un moment de linişte a tunurilor, a început să cînte Ave Maria”, acolo pe frontul de luptă, unde orice speranţă de viaţă se risipeşte. Gestul lui Grozăvescu i-a înduioşat atît de mult pe cei din jur, încît camarazii l-au răsplătit cu ropote de aplauze, iar dinspre inamici a răsunat puternic „Vivat austriaci!”. Un moment de glorie pentru Grozăvescu şi un pas important în debutul carierei sale muzicale.

Odată întors de pe front, s-a îndreptat spre Cluj – România, unde a jucat şi primul său rol, cel al lui Pinkerton din opera „Madama Butterfly”. Cu talentul său a reuşit să impresioneze în scurt timp profesorii şi cu atît mai mult Opera clujeană, unde a devenit tenorul preferat. La Opera din Cluj se găsesc astăzi unele costume ale cîntăreţului, cu care a jucat în rolurile inegalabilecare l-au consacrat  pe scenele europene.

Clujul a marcat încă un eveniment important din viaţa lui, şi anume întîlnirea cu Aca de Barbu, femeia cu care, dacă ar fi ales să-şi petreacă viaţa, poate nu ar fi avut parte de un destin atît de tragic. Deşi au petrecut mult timp împreună, Grozăvescu a pus cariera muzicală mai presus de toate şi şi-a îndreptat paşii spre Viena, unde a cunoscut-o pe Nelly Kovesdy, cea care avea să-i pună capăt zilelor, într-o criză de gelozie.

Astfel că, în anul 1923 a plecat la Viena, unde a avut şansa de a studia cu Frans Steiner. A continuat să ia lecţii de canto şi de pian, şi-a perfecţionat stilul şi într-un final, la doar o lună de la sosirea în Viena, a fost angajat la Opera Populară de pe Währingergürtel, acolo unde publicul avea să devină tot mai numeros la reprezentaţiile sale.  Debutul pe scena vieneză a avut loc la 10 iulie 1923, în opera „Paiate” de Leoncavallo.

O voce atît de deosebită a fost remarcată în scurt timp, deoarece aprecierile din partea admiratorilor nu conteneau. Odată descoperit şi de Franz Schalk, directorul de atunci al Staatsoper, primeşte rolul lui Rodolfo din Boema de Puccini, un alt succes răsunător. Compozitorul lugojean Filaret Barbu menţiona despre vocea lui Grozăvescu că: „are sclipiri de diamante ca o spadă flexibilă de Toledo”, voce pentru care a fost numit „Caruso al Vienei”.

Admiraţiile au venit şi din partea unor mari muzicieni, pe lîngă Franz Schalk putînd fi enumeraţi  şi Richard Strauss (cel care le-a admirat şi îndrăgit şi pe celelalte două românce, Viorica Ursuleac şi Maria Cebotari), Arturo Toscanini sau Pietro Mascagni.

A mai onorat şi scenele din Praga şi Berlin, unde în anul 1924 este rechemat de 12 ori pe scenă, la reprezentaţiile deosebite cu Aida, Boema şi Tosca. Printre talentele lirice alături de care a dat reprezentaţii le amintim pe Selma Kurz, Lotte Lehmann, Maria Jeritza sau Viorica Ursuleac.

Revenirea în România, în anul 1926, a fost un succes răsunător pentru marele tenor. Primirea sa a fost un adevărat spectacol, iar talentul său s-a demonstrat a fi încă o dată nemărginit, ocazie cu care opera „şi-a lăsat ferestrele deschise, pentru cei care nu au apucat să-şi cumpere bilete”, ca şi ei să poată auzi minunata voce a cîntăreţului.

Ecourile talentului şi interpretărilor sale au depăşit chiar şi graniţele europene, astfel că Opera Metropolitan din New York i-a oferit un contract începînd cu anul 1927 (contract pe care, din nefericire, nu a mai apucat să-l onoreze). Pe 14 februarie 1927 a cîntat aria Ducelui de Mantua, „La donna e mobile”, din Rigoletto, însă nimeni nu ştia că aceea a fost ultima dată în care i-a  putut fi ascultată vocea inegalabilă.

Sfîrşitul şi l-a găsit chiar în casa în care locuia cu soţia lui, Nely Kovesdy, o femeie cu probleme psihice, care suferea de o gelozie groaznică, fapt care a şi condus-o la actul nesăbuit de a-şi ucide sotul, împuşcîndu-l pe la spate, chiar în ceafă, pe motivul că acesta refuzase să o ia cu el în călătoria la Metropolitan Opera din New York. Menţionăm că, în călătoria respectivă , tenorul ar fi trebuit să facă şi o oprire la Roma, pentru a se întîlni şi a repeta cu Maria Jeritza, alături de care urma să cînte pe scena americană (să fi fost oare acesta motivul care a împins-o pe Nelly la crimă?).

Moartea a fost instantanee. În data de 19 februarie 1927, scenele vieneze, cele româneşti, chiar şi cele de peste ocean au intrat în doliu, întrucît vestea morţii lui Grozăvescu s-a răspîndit cu o viteză uimitoare. Nelly Kovesdy, femeia pe care şi-a ales-o camarad în viaţă, a scăpat de pedeapsă după lungi procese, întrucît, la vremea aceea, legea vieneză nu considera crimele pasionale un delict.

Opera de Stat din Viena şi odată cu ea întregul oraş şi-au luat rămas bun de la artist într-o ceremonie funerară aproape imperială. Dricul morturar, tras de şase cai, a venit de la Institutul medico-legal prin  Währinger Strasse şi apoi de-a lungul Ringului, pînă în faţa Operei, unde s-a oprit şi unde îl aştepta întregul personal, în frunte cu directorul lor, Franz Schalk.  Mai apoi, corpul neînsufleţit al tenorului a fost vegheat în drumul spre meleagurile româneşti de către mama sa şi de cîinele lui credincios, Rex, iar trenul în care acesta se afla a oprit în fiecare oraş pe care îl străbătea, pentru ca cei care l-au iubit să îşi poată lua rămas bun de la el. Trenul a poposit în Lugoj, unde a fost primit de toată suflarea oraşului, care l-a şi condus pe ultimul drum.

În memoria sa, teatrul şi strada pe care a copilărit îi poartă numele, iar în Lugoj se organizează anual un concurs pentru  tenori, care poartă numele   „Traian Grozăvescu”.

Şi în Viena, pe strada Lerchenfelderstrasse numărul 62-64, la „Teater in der Josefstadt”, se găseşte o placă comemorativă, care-l aminteşte pe Traian Grozăvescu, ucis pasional la 19 februarie 1927 de către soţia sa, Nelly. Placa şi basorelieful au fost realizate de un meşter lugojean.

Prof. dr. ing. Pompiliu MANEA