Prof. univ. dr. Ion IRIMIE, la 85 de ani: S-a instituit parcă un fel de-a merge spre nicăieri, de-a merge înapoi spre viitor

„Scrie ce vrei despre mine, numai sa nu mă lauzi”.

Cu acest imperativ s-a încheiat ultima discuţie telefonică avută cu prof. univ. Ion Irimie, aflat în Freiburg.

În ultimul sfert de secol, universitarul clujean îşi împarte viaţa între prietenii din România şi familia fiicei sale, care locuieşte în Germania. Ştiam că urmează să împlinească, în luna iunie, 85 de ani, dar nu va ajunge pînă atunci în ţară, deoarece urmează să fie alături de nepotul său, Sergiu, care susţine examenele de absolvire a Facultăţii de Medicină. În consecinţă, l-am rugat, telefonic, să-mi răspundă cîtorva întrebări, în completarea celor adresate în urmă cu cinci ani.

De această dată nu l-am mai întrebat despre propria sa viaţă, trăită în două „orînduiri”, ori despre cariera universitară, în întregime consumată în serviciul Universităţii „Babeş-Bolyai”, ci despre filosofi şi filosofie. Cu toate că, nu cu mult timp în urmă, după ce a publicat şi cea de-a şaptea carte a sa, îmi mărturisea că a spus cam tot ce a avut de spus şi a scris tot ce a avut de scris, se vede că profesorul Irimie are încă bogate resurse intelectuale.

Pe de o parte, cele cîteva întrebări au devenit un lung interviu şi ne-am oprit doar din considerente de spaţiu publicistic. Pe de altă parte, în această vară îi va apărea a opta sa carte, „Socrate şi Isus”, fiind foarte probabil ca aceasta să nu fie ultima.

 – Dacă filosofia nu ar fi fost „meseria” dvs, ce v-ar fi plăcut să faceţi?

– Orice altceva aş fi încercat, cred că, pînă la urmă, tot prin braţele filosofiei aş fi ajuns. Şi nu-i vorba de vreo vocaţie sau vreun talent, ci este vorba, pur şi simplu, de faptul că în ultimii ani ai şcolii mele de la Blaj, profesorul Săndulescu a strecurat în mine un strop de dragoste de filosofie. Acest strop cred că a acţionat atunci cînd, fiind vorba de un curs post-universitar, am spus că mă duc, dar numai pentru grupa de filosofie. Această alegere a fost decisivă. Ea m-a despărţit definitiv de psihologie, de ceea ce făcusem în facultate.

Dacă e vorba de „meserie”, într-un mod mai propriu, trebuie să spun că nu m-aş fi văzut niciodată altceva decît învăţător sau profesor. Inginer, contabil, preot, ofiţer, jurist – nu m-aş fi văzut în niciun caz. Dacă totuşi ar fi putut fi vorba despre altceva, atunci meseria de profesor aş fi putut-o schimba numai cu aceea de medic. Medicina presupune însă şase ani de facultate. Fără niciun îndemn şi sprijin din partea celor de acasă, m-am temut să mă angajez, de unul singur, la aşa studenţie lungă.

– Există un loc sau un timp anume în care v-ar fi plăcut să vă naşteţi?

– Nu există. Nu m-am gîndit niciodată la vreun alt loc sau la vreun alt timp al vieţii mele. M-am împăcat cu condiţiile „aruncării” mele în lume, cum ar zice Heidegger. Niciodată nu mi-am pus problema unei altei familii, unui alt sat sau unei alte ţări. Deşi trăiesc de destul de mult timp în Germania, nu m-am gîndit niciodată să-mi schimb cetăţenia. Niciodată nu mi-am blestemat nici locul şi nici vremurile în care mi-a fost dat să fiu.

– Credeţi că înţelepciunea oamenilor a fost influenţată de marii filosofi ai lumii?

– Interesantă, dar complicată întrebarea. Are cel puţin trei concepte care ar trebui lămurite în prealabil. Deşi pare a fi un concept la îndemînă, cel de „înţelepciune” merge de la modestia lui Socrate de a se considera doar iubitor de înţelepciune, pînă la înţelepciunea omului de rînd, a celui care îşi cumpăneşte bine paşii mari şi mici ai vieţii cotidiene. Ar mai fi de lămurit noţiunea de „marii filosofi ai lumii”. Nu-i prea clară nici noţiunea de „influenţare”. Dată fiind nevoia unor atîtea lămuriri prealabile, poate ar fi mai înţelept să nu mă angajez la un răspuns.

– În ce raporturi se află astăzi filosofia cu ştiinţa, pe de o parte, şi cu religia, pe de alta?

– În raporturile în care s-a aflat întotdeauna. Raporturile cu ştiinţa au fost şi sînt şi astăzi de o mare şi bună vecinătate. Multe domenii ale cunoaşterii ştiinţifice s-au desprins doar din corpul lor comun cu filosofia. Unele sînt abia astăzi prinse într-un proces de asemenea desprindere – logica, etica, estetica. Din acest proces al desprinderii au avut de cîştigat şi ştiinţa, şi filosofia. Fiecare şi-a putut înţelege mai bine obiectul, şi-a putut contura mai bine metodele şi, mai ales, rosturile.

Cu toate desprinderile, raporturile dintre ştiinţă şi filosofie n-au fost şi n-au devenit niciodată de ostilitate. Filosofii, ca regulă, au înţeles că – vorba lui D. D. Roşca -, filosofie „serioasă” nu se poate face fără a lua în seamă rezultatele mari ale cunoaşterii ştiinţifice. Oamenii de ştiinţă au înţeles că ei se pot descurca şi fără filosofie. Unii dintre ei, însă, şi-au dat seama că interferenţele cu filosofia îi pot ajuta, îi pot face să-şi înţeleagă mai bine şi conţinuturile, şi rosturile activităţii lor.

Raporturile filosofiei cu religia au fost şi au rămas, vorba lui Hegel, „duşmănoase”. Acesta a şi încercat să mai îndulcească aceste raporturi, fără însă a putea elimina toate ostilităţile. Aceste ostilităţi nu mai sînt ca pe vremea inchiziţiei ori ca pe vremea marilor capete ale gîndirii religioase, care încercau să se înfrumuseţeze cu ceva filosofie. Astăzi, slujitorii fenomenului religios nu mai au niciun cuvînt rău la adresa rezultatelor cunoaşterii ştiinţifice. Declară că ştiinţa şi religia trebuie să fie în raporturi de foarte bună vecinătate. Fiecare cu valorile şi rosturile ei. Deşi două săbii, ele trebuie să încapă în aceeaşi teacă.

Interesant este că, mai nou, şi din partea gîndirii filosofice se face destulă curte gîndirii religioase. Destul de mulţi filosofi, în ceea ce zic şi în ceea ce scriu, cultivă tezele „dublului adevăr”.

– Cît timp trebuie să treacă de la lansarea în spaţiul public a unor realizări mari ale cunoaşterii ştiinţifice pînă să fie asimilate filosofic?

– Greu de spus. Greu de spus, dacă se aşteaptă evaluări cantitative. Ceva mai uşor, dacă se acceptă evaluări semi-cantitative. În acest sens, se poate zice că unele descoperiri au fost destul de rapid angajate în planuri ale disputei filosofice. Legea conservării substanţei şi energiei a devenit, rapid, suport ştiinţific pentru filosofiile de inspiraţie materialistă. Teoria evoluţiei biologice în formă Darwin a fost imediat asimilată materialist-dialectic. Cel de-al doilea principiu al termodinamicii, adică legea entropiei, a condus tot imediat la teoria morţii termice. Această teorie s-a stins însă destul de rapid.

Într-un sens mai larg şi mai profund, provocările filosofice ale legii entropiei îşi aşteaptă încă asimilarea. Luate mai în serios, provocările în cauză ar fi putut duce la o veritabilă dialectică a mersului în jos, a mersurilor întru involuţie. Pe această cale am mai fi scăpat, probabil, de atîta mers în sus, de atîta mitologie a progresului. De urme ale unei asemenea mitologii n-am scăpat nici astăzi.

Gîndirea filosofică contemporană este foarte datoare provocărilor gîndirii cibernetice. Schimbările ei de paradigmă, conceptele ei mari – informaţie, negentropie, modelare cibernetică, informatică, cutie neagră etc. – îşi aşteaptă încă asimilarea. Ca linie filosofică, informaţionismul nu-i ceea ce ar trebui să fie.

– Ce impact are creşterea uriaşă a volumului de informaţii asupra filosofiei?

– Atunci cînd se vorbeşte de o creştere „uriaşă” a cantităţii de informaţie, se strecoară, ca regulă, o anume neînţelegere. Rezultă această neînţelegere din faptul că nu se face deosebirea dintre a vorbi despre informaţie, în sens pur existenţial, şi a vorbi despre ea în sens valoric.

În sens strict existenţial, informaţia rămîne a fi informaţie şi atunci cînd este redundantă 100 la sută. A vorbi despre informaţie în sens valoric înseamnă a vorbi despre informaţia care este neredundantă sau cît mai puţin redundantă. Din această perspectivă, perspectiva raportării la redundanţă, informaţia e informaţie numai şi numai dacă realmente informează, dacă realmente lămureşte o nedumerire, rezolvă o problemă.

Din acest ultim punct de vedere ne-am putea plînge nu de prea multă informaţie, ci de prea multă redundanţă. De o prea mare neglijare sau încălcare a principiului plusului de informaţie. Acest principiu presupune o permanentă luptă cu redundanţa nenecesară, cu balastul din comunicare, cu repetiţiile nejustificate, cu locurile din comunicare în care informaţia, în sens valoric, e zero.

Jocul în bine şi jocul în rău al raporturilor dintre informaţie şi redundanţă bîntuie şi prin filosofie. Şi aici avem mai multă producţie de gen redundanţă decît de gen informaţie. Şi aici, multă monotonie tematică, multă frazeologie, multe cuvinte şi puţine idei, multă carte, dar din alte cărţi, multă citatomanie, puţină interogare. Şi în zona cărţii de filosofie, nu informaţia, ci redundanţa ne sufocă.

– După părerea dvs, care ar fi cei mai mari filosofi?

– O! Mamma mia! Ce întrebare grea, chiar foarte grea. Dar dacă, totuşi, ar fi să mă gîndesc la o listă, cam cît de lungă ar putea fi?

– Să zicem zece nume…

– Atunci, din antichitate, aş reţine: Socrate, Platon, Aristotel. Pentru epoca modernă – Descartes, Spinoza, Kant, Hegel, Marx şi Nietzsche.

Din filosofia secolului 20, oricît de ciudat ar suna, Heidegger.

Din perioada evului mediu nu reţin pe nimeni. Cei doi mari – Sf. Augustin şi Sf. Toma – au fost teologi, nu filosofi. Teologi care şi-au înfrumuseţat viziunile teologice cu masive împrumuturi de filosofie.

– Nu mă surprinde includerea în top a lui Heidegger şi nici renunţarea la cei doi medievali. Mă mira însă numele lui Marx. De ce şi Marx?

– De ce nu? Numai pe la noi numele lui Marx este unul prohibit. Prin alte locuri, acest nume se scrie şi se pronunţă fără rezerve. Cărţile lui Marx se reeditează, despre ele se scrie şi se vorbeşte. Marx e totuşi acela care a scris Capitalul şi care ne-a lăsat şi destule teze filosofice, teze de la care nu prea avem pardon. De unele din ideile de bază ale filosofiei lui avem nevoie şi astăzi. Fără ele ne-am putea explica cu greu fenomene precum: căderea comunismului, tranziţia, globalizarea şi, nu în ultimul rînd, neo-colonizarea.

Marx mai este acela care ne-a pus la îndemînă o mare perspectivă istorică – idealul comunist.

– Dar acest ideal a fost şi s-a dovedit a fi o mare utopie.

– E adevărat, o mare şi prea frumoasă utopie. Dar, ce? Isus n-a fost şi nu este autorul unei mari şi prea frumoase utopii? S-a împlinit oare pe undeva, într-o evoluţie de peste 2.000 de ani, utopia iubirii duşmanului şi întoarcerii obrazului? Pentru asemenea neîmpliniri se gîndeşte cineva să-l scoată din Evanghelii şi din creştinism?

Ce? Imperativul categoric kantian şi ideea păcii eterne nu sînt mari şi prea frumoase utopii? Pentru aceasta s-a gîndit sau se gîndeşte cineva să-l scoată pe Kant din paginile istoriilor filosofiei?

Deci, să ne gîndim mai bine şi la Marx. Să nu-l judecăm cu atîta uşurinţă. Să nu-l judecăm pentru greşelile altora. Să-l judecăm doar pentru greşelile lui.

Maria Sângeorzan