Prof. univ. dr. ing. Pompiliu MANEA: În jurul lui Eminescu, la Chişinău

Au trecut cîteva zile de la încheierea primei ediţii a Festivalului Mondial al Eminescologilor, desfăşurat la Chişinău, la început de septembrie. Suficiente, ca să-mi pot aduna gîndurile în aceste cîteva rînduri. Au vorbit la acest congres specialişti din diverse ţări despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, au prezentat opinii mai mult sau mai puţin cunoscute, dar ideea centrală a rămas aceeaşi pe care o cunoaştem de la G. Călinescu încoace: „Maiorescu şi Eminescu erau metafizicieni, adică filozofi intemeiaţi pe speculaţiune din care tindeau să derive un sistem practic omogen: o etică, o estetică, o politică, gînditori preocupaţi de forma gîndirii, nu de conţinutul ei, cu atît mai rari într-o vreme cînd proaspătul cărturar român era atras de înfăţişarea fizică a universului, de un dor enciclopedic”. Ce concluzie se poate trage de aici? Că Eminescu nu putea fi decît un reflex al acestei lumi, un agent al ideii morale, un cîntător a tot ceea ce înseamnă dragoste, curăţenie, sănătate morală şi sufletească înaltă. Nimic mai fals. Interesele politice şi propagandistice derizorii, dar şi reaua credinţă sau ostilitatea unor alogeni au deformat de atîtea ori adevăratul spirit al operei lui Eminescu – poetul şi ziaristul. Pentru că nu putem vorbi doar de Eminescu – poetul, făcînd abstracţie de Eminescu – gazetarul, a-i ignora munca sa peste puteri la masa de scris, „lungă, plină cu jurnale”, unde el „lucra neobosit ceasuri întregi, vara numai în cămaşă şi pantaloni, cu mîinile pline de cerneală violetă şi faţa obosită şi neorînduită”. E de mirare deci, că în 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea Poetului Nepereche, tocmai G. Călinescu sublinia, într-o conferinţă rostită la Academia Română, că viaţa acestuia „se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie”. Autorul „Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent”, făcînd această remarcă, avea în vedere doar opera poetică a lui Eminescu („el a scris în versuri o zguduitoare biografie”). Eminescu a scris însă o biografie tot atît de zguduitoare şi în proza de ziar, „rodul, de altfel, al singurei sale profesii şi al unei vocaţii paralele”, cum observa Şerban Cioculescu, în 1939, într-un articol apărut în „Revista Fundaţiilor Regale”. Cele două biografii şi vocaţii se întrepătrund şi se contopesc într-o personalitate complexă şi unitară. Nenumăraţi eminescologi consideră că munca de ziarist – îndeosebi în perioada cînd a lucrat la „Timpul” – a fost mai importantă şi, oricum, mai urgentă decît cea de poet. O dovedesc dăruirea, rigoarea documentării din cele mai diverse şi mai autorizate surse, gravitatea, intransigenţa, pasiunea („Pasiunea înaltă, pasiunile înjosesc” e o magnifică reflecţie a sa care a şi fost selectată într-o antologie de maxime celebre din întreaga lume) şi, nu în ultimul rînd, arta (acesta este cuvîntul) cu care a practicat ziaristica. Am citat din publicistica lui Constantin Cornoiu, „Eminescu, gazetarul intolerabil”, articol apărut recent în revista „Cultura” a Fundaţiei Culturale Române. Deseori, cu „mîinile pline de cerneală violetă şi faţa obosită”, Eminescu era îndemnat să meargă să se odihnească. El răspundea invariabil: „pe cine să las în locul meu?” În fond, Eminescu îşi asumase o misiune care îl ridica mult deasupra evenimentelor vremii, fiind „modelul scriitorului român, cerebral, activ, angajat”, cum îl numea Mihai Ungheanu. A fost poetul total, poetul naţional şi universal, poetul nepereche a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă G. Călinescu, dar el a fost şi gazetarul total. La urma urmei, pe cine ar fi putut lăsa Eminescu în locul lui ca poet?! Pe cine ar fi putut lăsa în locul lui ca gazetar!? Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, a fost poetul şi gazetarul care a exprimat cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea românească. El este actual şi astăzi şi va fi actual şi peste o mie de ani!

*

Declinul lui Eminescu – perioada aşa-zisei „întunecimi” – este povestită de G. Călinescu în pagini deloc impresionante, cum susţin unii. Mai degrabă, exagerate, aberante: „Lipsit toată viaţa de avuţie, el visa acum (se afla internat în sanatoriul doctorului Şuţu – n. ns.) la o bogăţie imensă, feerică. Descoperi în pietricelele, bucăţelele de hîrtie şi de lemn de pe jos bogăţii mari, pe care începu să le strîngă cu scopul de a scoate din ele diamante”. Datorită „ilustrului critic şi istoric literar G. Gălinescu, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică”, Eminescu este încorsetat într-un şablon convenabil detractorilor din timpul vieţii sale, care l-au atacat virulent. Victimă şi el, I. L. Caragiale scria: „Eminescu a murit cu zile”. Conform lui Călinescu şi altor discipoli ai săi, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun şi alcoolic, bolnav de sifilis nervos, adică de paralizie generală progresivă.

La Congresul Mondial de la Chişinău, în cadrul simpozionului de la Centrul Academic Internaţional Eminescu – desfăşutat sub genericul „A-l cunoaşte pe Eminescu, a-l face cunoscut lumii…”, au vorbit cercetători din elita de azi a eminescologilor, care au pus accentul, mai cu seamă, pe păruiala din jurul Poetului Nepereche, înfierînd cele două tabere de zbierători: detractorii de ieri şi de azi, dar şi lăudătorii exageraţi. S-a pomenit de lipsa de cercetători adevăraţi. „Avem mai degrabă vorbitori – a precizat acad. Eugen Simion. Momentul actual Eminescu este ipotecat de formarea specialiştilor, oameni tineri, filologi, care să se consacre studiului vieţii şi operei poetului naţional”. S-a spus că Eminescu este ţinta celor care susţin că poporul român este un popor pierdut, un popor care va ieşi din harta lumii. (?!) Multe idei s-au vehiculat. Una singură a rămas bătută în cuie, cea susţinută de G. Gălinescu, cum că Eminescu a murit nebun. De neînţeles că tocmai unul dintre principalii moderatori ai simpozionului, acad. Eugen Simion, a stopat orice discuţie a celor care ar fi dorit să rupă tabu-ul impus de G. Călinescu. Bunăoară, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, eminescolog de elită, care susţine, în baza unor documente şi studii destul de cunoscute azi, că Eminescu a lucrat pînă în ultima clipă a vieţii. În cartea sa „Eminescu târziu”, N. Georgescu publică amintirile unui martor ocular despre ultimele ceasuri din viaţa Poetului Nepereche. Textul integral apăruse prima dată în Universul (Bucureşti, 28 iunie 1926). Comentariul lui N. Georgescu este în 5 puncte. Primul, elocvent, îl reproduc selectiv: „Face parte dintre <textele infern> privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G. Călinescu, Gerge Muntean, D. Murăraşu, Petru Vintilă etc.; se pot pune faţă în faţă toate textele). Apare nesemnat în ziar (material făcut în redacţie). Dumitru Cosmănescu (martorul ocular – n.ns.) face două afirmaţii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) – şi că scria încontinuu în această perioadă (sublinierea ns.). Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: <Viaţa> şi <Stelele’n cer> (…) publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. (…)” Fără comentarii!

Închei cu o altă întrebare: de ce, oare, n-a luat cuvîntul şi poetul ieşean Mihai Sultana Vicol, (decorat de Academia de ?tiinţe a Republicii Moldova), autorul unui virulent studiu, publicat recent, cu titlul „Detractorii de ieri şi de azi ai lui Mihai Eminescu”, din care îmi permit să public începutul fulminant: „Eminescu nu a fost nebun. Nu a avut sifilis. Eminescu a fost ucis (idee susţinută, la Paris, de Paul Goma – subl. ns.). Devenise incomod pentru clasa politică a vremii. Publicistica sa este cauza reală a morţii. Politicienii nu i-au iertat verbul necruţător şi justiţiar. A. C. Cuza, cunoscător profund al operei eminesciene, scria: „Roşii (liberalii) au ucis mişeleşte pe cel mai mare poet al neamului”. Ionel C. Brătianu, iritat de cele ce scria Eminescu în ziarul „Timpul”, pune problema în Parlament, cerînd să se ia măsuri drastice împotriva „instigatorilor din presă”. Lui Eminescu nu i se ierta faptul că era „unul din cei mai nobili fii ai Ţării”. Aceste cuvinte memorabile au fost scrise de A. D. Xenopol în „Amintiri despre Eminescu”. Relaţiile lui Eminescu cu clasa politică au fost mereu tensionate.

Eminescu a fost victima conjuraţiei tribale în fruntea căreia se afla Titu Maiorescu, care a făcut din poet un renegat.

Congresul de la Chişinău se va perpetua. S-a hotărît să se ţină anual: fie la Chişinău, fie la Iaşi sau Cernăuţi. Poate şi la Botoşani. Important este să fim dezlegaţi de tabu-uri!