Privilegii pentru parlamentari?!

Ilie CĂLIAN

Poate chiar mai mult decît chestiunea sistării finanţării cu bani publici a spitalelor private şi decît problemele învăţămîntului – teme pentru a căror dezbatere trebuie să fii cît de cît informat -, a devenit subiect de bîrfă (mai mult decît de analiză) proiectul de statut al parlamentarilor. Toată lumea pare să ştie precis că, din nou, parlamentarii vor să aibă privilegii pe care nu le au oamenii de rînd, că încasează/cheltuiesc prea mulţi bani, că vor să se sustragă justiţiei. Adică: ce mama dracului mai vor şi ăştia, că şi aşa sînt mult prea mulţi şi n-au niciun rost?! În fond, se reiau, cu alte argumente, mai vechile încercări (parţial reuşite) de a decredibiliza instituţia Parlamentului, conform părerii că e mai bine să avem “acolo sus” un şef, un vodă, un jupîn care să le ştie pe toate şi să hotărască el ce e de făcut, un “păstor” pe care să-l urmeze toată “turma”, în locul cîtorva sute de oameni care să tot “parlamenteze”.

Chestiunea este simplă: populaţia noastră este obişniută să personalizeze, nu să dezbată principii, să apeleze la instituţii. Preşedintele, bunăoară, e o persoană, iar Parlamentul – o instituţie colectivă: nu-i poţi vizualiza pe toţi. Deci, cu o persoană te poţi “înţelege”, te tragi de brăcinar cu ea, dacă e “simpatică”, dar cu o instituţie – nu. Pe scurt, instituţia asta e cam periculoasă, pentru că nu te poţi tîrgui cu ea. Şi mai e ceva: o persoană, cum e preşedintele, o votezi, dacă ţi-e simpatică. Parlamentul nu-l poţi vota în integralitatea sa: votezi cel mult două persoane, care, însă, se “topesc” în ansamblul instituţiei, de parcă ai fi votat degeaba.

Desigur, avem mult prea mulţi parlamentari, o parte dintre ei ajungînd pe uşa din dos, adică fără să fi obţinut majoritatea voturilor dintr-un colegiu. Or, acesta este rezultatul acelui nenorocit de uninominal cu care i-a vrăjit pe prea mulţi alegători persoana aceea “simpatică”, hăhăitoare – şi acum tocmai, sau mai ales, aceştia protestează. Iar acum, cînd se vorbeşte iarăşi de privilegii, scandalu-i gata. De ce să aibă ei privilegii pe care noi, cei de rînd, nu le avem? Uite, de-aia! Pentru că noi sîntem “de rînd”. Noi nu sîntem “aleşi”, adică nu sîntem destul de buni pentru misiunea de parlamentar. Iar cei care se cred mai buni decît “aleşii”, să-şi fi făcut ei partide şi să fi ajuns ei în Parlament. De fapt, dacă ne gîndim că, la ultimele alegeri, vreo 60% din populaţie a stat acasă, la căldurică, ori la cîrciumică, observăm, la un calcul simplu, că, dacă ar fi făcut ei două, să zicem, partide, cu candidaţii lor, ar fi obţinut fiecare cam vreo 30% din voturi şi am fi avut alt Parlament. De ce n-au făcut-o?! Pentru că nu sînt realmente capabili.

Zice românul Cutare, devenit deodată foarte grijuliu cu democraţia: de ce să-l poată scoate Parlamentul din arest pe un membru al ei, dacă, de exemplu, a fost prins în flagrant?! Pentru simplul motiv că un flagrant se poate “organiza” de către adversarii politici. (Pentru cine nu înţelege, vin cu o pildă. E uşor să-i strecori cuiva ceva în sacoşa de cumpărături cu care se pregătea să iasă dintr-un magazin. Apoi – dă repede la televiziuni scandalul, “mobilizează” un procuror, trimite-l la zdup pe 29 de zile pe parlamentar, iar apoi ţine-o cu procesul vreo trei-patru ani…)

Nu ştiu cum va arăta, pînă la urmă, statutul parlamentarilor, cîte prevederi vor fi acceptate şi cîte respinse. Va trebui să triumfe bunul simţ. Dar tot de bun simţ este nevoie şi din partea cetăţeanului, alegător sau nu, care este gata oricînd să vadă paiul din ochiul … parlamentarului, dar nu-şi vede bîrna din propriul ochi şi nu poate dormi sănătos dacă nu moare capra vecinului. Păi, dacă-i ceri parlamentarului mai mult decît “omului de rînd”, atunci trebuie să-i şi “dai” ceva – de la încredere la mijloacele şi posibilităţile de a-şi face datoria fără a se teme de ceva/cineva. Pentru că nu-i “dai” lui, ca persoană privată, ci instituţiei pe care o reprezintă; nu persoanei din cartea de identitate, ci aceleia din legitimaţia de parlamentar.

Pe latineşte: Non licet bovis quod licet Jovis. Pe româneşte: nu i se îngăduie omului de rînd ce i se îngăduie parlamentarului.