“Principala problemă în Europa nu este lipsa de competitivitate, ci măsurile de austeritate”

Laureatul premiului Nobel pentru economie în 2001, profesorul Joseph Stiglitz consideră, într-un interviu pentru Der Spiegel, că “Principala problemă în Europa, în acest moment, este reprezentată de pachetele de austeritate, care deprimă cererea şi slăbesc creşterea economică. Reversul acestei politici este absolut esenţial pentru a dezvolta creşterea şi mai multă egalitate. Spania, de exemplu, devine din ce în ce mai slabă, banii se scurg din ţară şi există o spirală descendentă vicioasă”.

Solicitat să comenteze dacă adevărata problemă nu este lipsa de competitivitate, Stiglitz consideră că actuala criză din Europa nu este cauzată de datoriile şi deficitele excesive pe termen lung, ci de reducerile cheltuielilor guvernamentale.

“Recesiunea a cauzat deficitele, nu invers. Înainte de criză, Spania şi Irlanda au avut excedente bugetare. Ele nu pot fi acuzate de risipă fiscală. Mai multă disciplină fiscală nu va face decît să înrăutăţească recesiunea. Nicio economie nu s-a redresat vreodată dintr-o recesiune prin austeritate.

Ţările în criză nu suferă de pe urma cheltuielilor excesive. Problema nu este oferta, ci cererea. Este responsabilitatea politicii monetare şi fiscale să menţină economia la ocuparea deplină a locurilor de muncă”, spune laureatul Nobelului.

Nicio gospodărie privată nu poate trăi permanent dincolo de mijloacele sale. De ce ar trebui să fie scutite guvernele de la aceasta regulă? îl întreabă Spiegel. În opinia lui Stiglitz, ţările sînt diferite de gospodării. Dacă un cetăţean îşi reduce cheltuielile, acest lucru este fără consecinţe pentru ţară. Şomajul nu creşte. Dar dacă guvernul reduce cheltuielile, acest lucru are un efect major. O expansiune a cheltuielilor poate creşte producţia prin crearea de locuri de muncă ce vor fi ocupate de persoane care, în caz contrar, sînt şomere.

Stiglitz consideră că este nevoie de drumuri, poduri şi aeroporturi. Veniturile provenite din investiţii publice în tehnologie au fost în medie foarte mari, economistul american dînd exemplul Internetului, Proiectului Genomului Uman şi telegrafului.

Există şi multe exemple de bani publici risipiţi – programul spaţial american, care costă o avere, dar rezultatele au fost discutabile. “Chiar şi aceste cheltuieli sînt mai puţin mari decît banii irosiţi de sectorul financiar privat din America şi miliardele cheltuite pentru a salva companii. O singură corporaţie, AIG, a primit peste 150 de miliarde dolari – mai mult decît s-a cheltuit în materie de asistenţă pentru familiile nevoiaşe din 1990 pînă în 2006”, a exemplificat Stiglitz.

Întrebat dacă strategia unor pachete de stimulare tot mai mari nu duce la inflaţie, Stiglitz este de părere că slăbiciunea în economia europeană reprezintă un risc mult mai mare decît orice risc de inflaţie moderată. “Este mai bine să ai locuri de muncă în care salariul a scăzut în termeni reali cu cîteva procente decît niciun loc de muncă”, subliniază el.

În ceea ce priveşte perspectivele de viitor ale Europei, Stiglitz consideră că Europa se confruntă cu un punct critic. Alternativele sînt “mai multă Europa” sau “nicio Europa”. Varianta la jumătatea drumului este instabilă, susţine el.

“Europa are nevoie de un sistem bancar comun şi un cadru financiar comun. Dacă Europa împrumută ca întreg, va putea avea acces la credite chiar mai bine decît SUA. Prin urmare, “mai multă Europa” nu înseamnă doar mai bine pentru Spania sau Italia, ci şi pentru Germania”, detaliază profesorul de economie american.

SUA au fost întotdeauna considerate pămîntul oportunităţilor. Ce a devenit visul american?, îl întreabă Spiegel. “Visul american a devenit un mit. Şansele de viaţă ale unui cetăţean american tînăr sînt mai dependente de veniturile şi educaţia părinţilor săi decît în oricare altă ţară industrială avansată pentru care există date. Credinţa în visul american nu este susţinută de date”, consideră Stiglitz.

Potrivit economistului american, datele arată că nu a existat nicio îmbunătăţire în bunăstare pentru familia americană tipică timp de 20 de ani. Pe de altă parte, un procent de la vîrf primeşte 40% mai mult într-o săptămînă decît primeşte o cincime de jos a populaţiei într-un an întreg. “Pe scurt, am devenit o societate divizată. America a creat o maşină economică minunată, dar cele mai multe beneficii au mers la vîrf”, spune Stiglitz.

“Avem nevoie de o strategie de creştere pentru a stimula economia. Noi nu am investit suficient timp de 30 de ani – în infrastructură, tehnologie, educaţie”, ţine să sublinieze el.

Cu o povară a datoriei de 16 miliarde de dolari nu este mult loc de manevră, potrivit Spiegel. “SUA pot împrumuta la o rată a dobînzii aproape de zero, ar fi o prostie să nu investească mai mulţi bani şi să nu creeze locuri de muncă. Ar putea face, de asemenea, eforturi pentru a se asigura ca super-bogaţii să plătească partea lor în mod echitabil. Ar putea colecta mai mulţi bani într-o varietate de moduri. De exemplu, companiile miniere. Guvernul le acordă dreptul de a extrage resurse pentru mult mai puţin decît ar trebui”, a detaliat Stiglitz.

Lucrul cel mai important în opinia laureatului Nobelului este de a ajuta economia să crească de o manieră în care să beneficieze şi cei din partea de jos a societăţii, şi cei de la vîrf şi să se pună capăt “rent seeking-ului” (obţinerea de venituri prin manipularea pieţei), care deplasează atît de mulţi bani de la cetăţenii de rînd spre cei de sus.