Preot și… pompier

A renunțat la Matematică pentru preoție, iar mai apoi, la veșmântul de preot a adăugat și haina militară, de pompier. Preot de caritate la Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Avram Iancu”, dar și subofițer în cadrul acestuia – sunt două misiuni despre care părintele (sau plutonierul!) Ovidiu MAN vorbește cu aceeași responsabilitate, asumare și bucurie.

– Părinte, cum a început toată… „povestea” asta, a dumneavoastră?

– De matematică m-am atașat din școala primară. Am avut parte de profesori foarte buni și mi-a plăcut, am și muncit și mai ales o notă maximă la Bacalaureat m-a motivat să mă duc în direcția aceea, spre matematică. Pe de altă parte, beneficiam de educație religioasă din familie. Bunicul meu dinspre tată ne-a purtat pașii, mie și fraților, la biserică. De asemenea, fratele mai mare al mamei era preot. Deci, cumva, chemarea spre preoție exista din copilărie. Repet, iubisem matematica și am și făcut facultatea. Pe urmă, în studenție, am întâlnit un fost coleg de liceu care era membru al Asociației Studenților Creștini Ortodocși, și m-a chemat, dacă doresc, să particip și eu la activitățile asociației. Bineînțeles, m-am implicat și am început o colaborare cu ASCOR. Am rămas prieteni și acum. De exemplu, până înainte de pandemie, capela de aici era plină de copii de la Școala de nevăzători, aduși de un grup de studenți de la ASCOR, duminica, cel puțin, la slujbă, iar asta îmi oferea acel sentiment de plinătate pe care l-am avut la parohie, fiindcă ulterior am făcut Facultatea de Teologie și am plecat la Săndulești, la dorința expresă a Înaltpreasfințitului Bartolomeu. Dânsul m-a chemat într-o zi la cabinet și mi-a spus: „Părinte, am nevoie de tine acolo”. Era o parohie cu anumite tensiuni care se cereau aplanate și, din mila lui Dumnezeu, s-au aplanat.

– Cât timp ați stat la Săndulești?

– Șase ani și jumătate. Anul ăsta se fac 20 de ani de când am fost sfințit preot chiar în biserica parohiei, în Săndulești.

– Facultatea de Matematică ați absolvit-o?

– Da, am absolvit-o. Începând, însă, colaborarea cu ASCOR, am resimțit de data asta mai puternic chemarea spre teologie și așa se face că din 1996 nu am mai continuat pe linia de învățământ. Mă pregătisem la un moment dat să fiu profesor de matematică. Am renunțat la idee și m-am apucat de teologie.

– Ce s-a întâmplat după Săndulești? Sau, cum ați ajuns la pompieri?

– În 2009 se vacantase postul de preot de misiune, preot de caritate, la pompieri și a fost cumva o decizie familială, în sensul că soția era (și este) profesor titular aici, la Cluj, copiii noștri deja începuseră școala și era cumva peste mână să facem când unul, când celălalt, naveta. Și am zis: „E momentul să mă întorc la Cluj”. Asta nu înseamnă că nu mă leagă amintiri frumoase de Săndulești.

– De unde decizia de a îmbrăca și haina militară?

– Aceasta a venit puțin mai târziu. E un aspect pe care mulți nu îl cunosc, acela că preotul nu își poate realiza salariul, așa cum se întâmplă în cazul altor categorii socio-profesionale plătite din bugetul de stat. La noi, contribuția care vine prin Ministerul Cultelor era undeva la vreo 60 și ceva la sută, restul trebuia să punem noi, de la parohie, pentru noi. Și pe lângă toate acestea, se mai adăuga și ceea ce parohia trebuia să plătească pentru noi, ca angajați: dările către stat, adică șomaj, pensie, CAS și așa mai departe, astfel că rămâneai cu un venit foarte mic. Chiar dacă puternicii lumii nu recunosc, se lovește, prin asta, în demnitatea sacerdotală. Așa că am luat în calcul sfatul Sfântului Apostol Pavel. Zicea undeva dânsul: „Trebuințelor mele și alor mei mâinile astea au slujit”. Și am luat în calcul și sfatul îndrumătorului meu de lucrare de licență din Matematică, pe care îl întâlnisem ulterior, în vremea studenției la Teologie. E vorba de profesorul Nicolae Both, cel care activează și ca preot greco-catolic și dânsul m-a oprit pe stradă. I-am spus că urmez Teologia, iar dânsul mi-a zis: „Uite, simt că ai chemare, altfel n-ai fi intrat la Teologie. Și dacă îmi permiți să îți dau un sfat: ar fi bine ca să încerci să îți câștigi traiul dintr-o altă sursă decât din preoție, astfel că, pe de o parte, demnitatea ta va fi salvată, și pe de altă parte vei sluji liber, fără acea presiune care există din procurarea veniturilor dintr-o sursă parohială”.

– Cu ce grad sunteți angajat militar?

– Nu sunt în postul de ofițer. Nu a fost prevăzut în statul de organizare al Inspectoratului postul de preot militar, cum este la alte instituții, de exemplu cum este instituția jandarmilor sau cum este armata. În 2016 s-au făcut angajări, am susținut un concurs pe un post de subofițer în cadrul Serviciului Logistic și l-am obținut, cu gradul de început – sergent major, iar acum sunt plutonier.

– Părinte, prin ce diferă activitatea unui preot de caritate dintr-o unitate militară de cea a unui preot de caritate dintr-un… spital?

– Nu diferă mult. Ne întâlnim cu suferința și unul, și celălalt. Preotul slujitor de la spital se întâlnește cu suferința în stare pură, direct cu bolnavul, dar eu mă întâlnesc cu sufletele colegilor mei care merg în misiuni și care văd tot felul de grozăvii. Le-am spus odată: „Într-un fel, activitatea voastră se aseamănă cu a Mântuitorului Hristos. De ce? Lui Isus îi spunem «Mântuitorul», care mai înseamnă «Salvator». Or, pe voi lumea vă recunoaște ca salvatori”. Și le-am mai spus: „Nu-i puțin lucru când scoți copilul unei mame din foc; l-ai salvat, chiar dacă poate are răni, dar ai salvat și zâmbetul mamei, inima mamei. La fel, ai scos, să zic, cățelușul unui copil dintr-un puț, dintr-un canal, de undeva; ai salvat și surâsul copilului. Și exemplele pot continua”.

– Cât de încărcați vin oamenii aceștia din teren?

– Vin încărcați, dar sunt și tari, din punct de vedere sufletesc. Vă dați seama că acolo, în focul acțiunii, nu îți permiți niciun fel de sensibilitate, pentru că, da, poate că ai pierdut pe cineva pe care n-ai putut să-l salvezi, dar poate mai sunt alte suflete care așteaptă ajutorul tău. De abia după aceea, când se întorc în unitate, simt nevoia, unii dintre ei, să vină  în capelă, care-i în permanență deschisă, și să se reculeagă, pentru că simt nevoie de ajutor din partea lui Dumnezeu.

– Care sunt acțiunile sau intervențiile care îi încarcă cel mai tare?

– Toate cele care prezintă pierderi de vieți omenești și mai cu seamă atunci când se întâmplă celor dragi ai lor.

– Cum ați caracteriza relația dvs cu ei, având în vedere că sunteți și preot, dar sunteți și de-al lor, adică sunteți și pompier?

– E foarte interesantă trecere asta din ceea ce numesc ei starea mea de civilie în starea de militărie. Mulți nu știau cum să îmi spună: „Acum să vă zicem «domn‘ părinte» sau să zicem «coleg» și să vă zicem pe nume?” Și le-am zis: „Spuneți-mi cum vreți. Am fost obișnuit să lucrez și într-o multinațională și acolo ne spuneam pe numele mic, fără nici un fel de problemă, indiferent de vârstă, indiferent de grad. Deci, cum vă simțiți voi bine”. Dumnezeu a vrut așa, a făcut să intru în rândul lor pentru a relaționa mai îndeaproape cu ei. Altfel îi simți când relaționezi zilnic cu ei și le afli păsurile, le afli suferințele, dar și bucuriile. Altfel ți se deschid.

Sub formă de glumă, îmi spunea șeful Centrului de pregătire în descarcerare, la un moment dat: „Părinte, tu te-ai făcut pompier pentru că ai auzit că Scaraoțchi nu primește pompieri în iad!” Și am zis: „Cum e chestia asta?” „Pur și simplu îl lasă fără job. Adică îi sting focul”. Dincolo de partea asta umoristică a problemei, mi-am dat seama că pe undeva are dreptate, că preotul e chemat să stingă focul iadului cauzat de păcate. Noi, ca preoți, insistăm pe ideea aceasta, că păcatul este cauza tuturor relelor pe care le întâmpinăm în viață. Și atunci, da, sunt chemați să stingă acele patimi.

– Până la urmă, cum vă spun colegii?

– Sunt unii care mă iau cu „domn’ părinte”, sunt alții care îmi spun pe numele mic, și tocmai apropierea asta mă ajută în misiunea preoțească.

– Domnul comandant cum vă spune?

– Părinte.

– În armată funcția bate gradul. În relația cu ceilalți pompieri dvs sunteți cu… funcție sau cu grad?

– Eu ocup o funcție de execuție pe linia pompierilor militari. Deci, sunt subordonat.

– Asta înseamnă că puteți să primiți ordine de la superiori.

– Sigur! Și mă duc, fără probleme, în misiuni, unde e cazul. De exemplu, anul trecut s-a mers în misiune la Rădăuți, în vamă, pentru refugiații din Ucraina. Am fost acolo o săptămână, aveam grijă de un depozit de alimente, de haine, de ce era, împreună cu alți colegi.

– Ca preot la Inspectoratul pentru Situații de Urgență Cluj, în ce constă „misiunea” dumneavoastră? Ce faceți, concret, aici?

– În primul rând, slujbe. Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am slujit zilnic, chiar dacă de multe ori se întâmplă că doar intră, colegii, dimineața, se roagă și pleacă, dar știu că cineva rămâne în capelă și se roagă mai departe pentru ei. Pe de altă parte, a avut grijă Dumnezeu să mă tragă de urechi, să zic, în privința ideilor preconcepute cu care venisem cu ani în urmă, în calitate de preot. În 2009, unul dintre colegii preoți militari îmi spunea: „Să ai grijă, frate, că în instituția militară vei găsi și multă răceală, față de o parohie”. Și mă așteptam, pe undeva, să fie așa. Trecuseră doar 20 de ani de la evenimentele din decembrie, cadrele mai vechi care au apucat activitate în vremea vechiului regim erau cumva marcate de acea fereală de a-și manifesta public credința, iar vechile racile s-au perpetuat ulterior, în sensul că și acum mai sunt unii pe care, cu toate că sunt creștini, cel puțin la mine la capelă îi văd foarte rar. Asta nu înseamnă însă că nu merg la parohiile lor! Dar activitatea colegilor care sunt pe tura de intervenție bate întotdeauna participarea la slujbe.

Am avut situații, de exemplu, la slujbă, când a sunat alarma și capela s-a golit instant. Trebuia să plece. Și am rămas cu cântăreții. Am avut chiar o situație în care unul dintre colegii care mă ajuta la slujbă era subofițer pe intervenție și conducător de autospecială. În momentul în care a sunat alarma, eram numai noi în capelă. Eu ieșisem cu Sfintele Daruri în fața ușilor împărătești, rosteam ce rosteam, el, din afara ușii, răspundea colegilor în cască, să vadă dacă e necesar să plece și el la intervenție, băga capul pe ușă – „Amin!” -, se întorcea la convorbire. Din fericire nu a trebuit să plece și am putut face liturghia până la capăt. Deci, sunt și situații de genul ăsta.

– Spuneați de prejudecăți…

– Da, adică Dumnezeu m-a făcut să înțeleg: totuși, nu e lipsă de credință, doar e o modalitate, zic, mai timidă, din partea unora, de a-și manifesta propria credință. Dar, în general, cei care sunt pe tura de intervenție și care doresc să participe la slujbe, o fac. Și mai ales când aveam – și sper să reluăm – activitatea cu copiii de la Școala de nevăzători, fără să le-o cer eu veneau cu câte un mic dar, puneau o punguță de napolitane sau ceva, ca astfel copiii să se simtă bine.

– Ce e cel mai frumos în munca dvs de aici?

– Tot. Tot. Chiar și atunci când primesc urecheli, pe bună dreptate, atunci când, să zicem, nu mi-am făcut până la capăt o anumită activitate ce mi-a fost dată. Se întâmplă uneori pentru că… sunt mai multe activități dintr-o dată și nu le poți duce pe toate la capăt. Și atunci, firește, câteodată mai primești, așa, o mustrare. Da-i frumos în primul rând faptul că pot relaționa cu ei și asta se datorează și acelui grup de colindători pe care l-am organizat la ISU. La început doar aici, în clubul unității, îi colindam pe colegii de la reședință la final de an, dar domnul general Moldovan este cel care a ținut să mergem să colindăm instituțiile partenere – Primărie, Consiliul Județean, Prefectură. Crucea Roșie, Spitalul Județean, Serviciul de Ambulanță, toate instituțiile cu care colaborăm de-a lungul anului.

– Există ceva, în munca dumneavoastră, care considerați că încă nu e la… nivelul la care ar trebui să fie?

– Pe partea spirituală mi-aș dori să văd capela plină de pompieri.

– Și nu e întotdeauna?

-Nu. Mai ales cei care sunt pe tura de intervenție, dar care țin să își manifeste credința, sunt mai puțini, în comparație cu alți colegi de pe tură. E adevărat, există și intervențiile și atunci când ai plecat la misiune nu mai stai pe gânduri că ești sau nu practicant al credinței, pentru că în primul rând trebuie să îți faci datoria în teren. Acolo îi slujești pe oameni. Dar m-aș bucura, atunci când au parte de o perioadă de calm, de liniște, să vină mai mulți, chiar dacă e vorba să stea 5, 10 minute, să se reculeagă, să se roage, să simtă ce înseamnă o liturghie.

– Din toată activitatea asta a dumneavoastră, ce momente rămân cel mai tare întipărite în minte?

– Sunt situațiile în care a trebuit să particip la înmormântarea apropiaților sau chiar a unor colegi de-ai noștri. Am avut coleg care a fost rugbist de performanță și care a făcut infarct. 37 de ani! De vreo o lună sau două, tot așa, am condus pe ultimul drum un tânăr de 24 de ani, cu cancer. Era și el cadru activ. Un alt coleg – leucemie. A decedat și el. Și ce mi-a rămas cel mai întipărit în minte e decesul fiului unuia dintre colegii noștri. Drama a fost teribilă. Avea 22 de ani, a fost un accident de mașină și, culmea! tatăl și cumnatul au fost cei care s-au deplasat la intervenție. Sunt lucruri care te marchează. Dar, pe lângă cele tragice, sunt și lucruri frumoase.

– Anume…?

– În primul rând colaborarea asta minunată pe care o am cu colegii, legat de colinde, colaborarea cu comanda unității, cu dl general, faptul că reușim să aducem zâmbete pe fețele oamenilor. Cu acest grup, la un moment dat am mers la colindat și am dus și niște ajutoare unor copii dintr-un cătun izolat. Crăciun mai frumos cred că n-au avut! Figura copilului o ții minte pentru totdeauna, bucuria aceea, neprefăcută, pentru că ei nu știu să se prefacă. Bucuria aceea pe care o vedeam pe fețele lor îmi spunea: Da, măi, am făcut o treabă frumoasă.

– Cât timp intenționați să rămâneți aici, la pompieri?

– Cât va vrea Dumnezeu. Cât va rândui El.

– V-am întrebat și gândindu-mă că, preot fiind și fiind sub ascultare, oricând poate veni porunca de a merge în altă parte.

– Dacă Dumnezeu va rândui așa, cine sunt eu să nu ascult?

M. TRIPON