Preot de caritate sau Caritatea, în haine de preot

Spre deosebire de o parohie, unde credincioșii sunt cei care vin la biserica în care slujește preotul paroh, într-un spital, preotul de caritate este cel care vine el, singur, în întâmpinarea nevoilor credincioșilor. Alături de medicii care se ocupă de sănătatea trupească a bolnavilor, preotul de caritate este cel care se preocupă de sănătatea sufletească a oamenilor aflați în suferință.

Nu este altfel nici la Clinica de Obstetrică și Ginecologie „Dominic Stanca” din Cluj-Napoca, aflată, de o vreme, în grija părintelui ieromonah Paisie BORZA. De ce, aici? Pentru că  – spune părintele – „Biserica încearcă să fie pretutindeni, deoarece nu prea poți identifica un moment din viața omului în care acesta să nu aibă nevoie de Dumnezeu, cu atât mai mult atunci când vorbești de o instituție spitalicească”.

– Părinte Paisie, de la ce mănăstire ați venit, ca preot de caritate, la Clinica de Obstetrică-Ginecologie „Dominic Stanca”?

– De la Mănăstirea Cheile Turzii, cu hramul „Schimbarea la Față”, din Petreștii de Sus, județul Cluj.

– Câți ani de călugărie aveți?

– Am intrat în mănăstire în 2019, doar. Deci, acum 3 ani.

– Vocație…?

– În momentul în care o faci la 40 și…, de ani, eu cred că e vocație, în sensul că nu aveam nici o constrângere. Înainte lucram într-o companie, dar întâlnirea cu Dumnezeu pe care am avut-o, întâlnirea aceea oarecum supranaturală a lăsat urme care nu pot fi șterse de trecerea timpului. Acesta a fost motivul pentru care, la un moment dat, considerând că oarecum „caimacul” existenței mele s-a consumat – adolescența, tinerețea -, și sunt în consistența vieții (dacă mai așteptam mult ajungeam la „zaț”, or Dumnezeu nu merită zațul existenței noastre), am preferat să fac acest pas, plecând dintr-o companie unde am stat aproape 13 ani, din dorința de a mă apropia de Dumnezeu și de a-mi dedica existența lucrărilor Lui. Este, în esență, o asumare a statutului tău de instrument în mâna lui Dumnezeu.

– Care este diferența între un preot paroh, un preot misionar și un preot de caritate? 

– Preotul paroh este cel care oferă asistența și serviciile într-o parohie sau într-o unitate administrativ-bisericească. Preotul misionar este preotul trimis să facă misiunea acolo unde este nevoie, misiune însemnând, de obicei, cam aceleași servicii pe care le face și preotul paroh, doar că preotul misionar nu este legat de o anumită parohie, ci răspunde unor nevoi ale Bisericii, în general. De exemplu, poate suplini preotul dintr-o parohie dacă acesta se îmbolnăvește. Iar preoții de caritate sunt cei care își desfășoară activitatea într-o instituție de tip spital.

– Un preot care face misiune în închisori este preot misionar sau de caritate?

– Mai degrabă l-aș vedea ca preot de caritate, chiar dacă activitatea lui e reglementată și de alte legi și regulamente. La fel, există și preoții care slujesc în unitățile militare și care se supun regimului militar. Cei care slujesc în penitenciare se supun regimului Administrației Naționale a Penitenciarelor din România. Preoții de caritate, care își desfășoară activitatea în spital, sunt subordonați, din punct de vedere bisericesc, episcopului locului, iar din punct de vedere administrativ, evident, trebuie să aibă o relație funcțională cu conducerea spitalului și cu personalul din spital.

– Cum, sau în ce împrejurări ați ajuns să slujiți la Clinica de Obstetrică-Ginecologie „Dominic Stanca”?

– Ideea de a sluji într-o maternitate se încadrează oarecum în ideea generală de a sluji într-un spital. În Clujul universitar există și două clinici de obstetrică-ginecologie, unde, ca în orice spital, își desfășoară activitatea un astfel de preot de caritate. Eu i-am succedat părintelui Ciprian Mișin, care a fost preot de caritate la „Stanca” înainte de numirea mea. Părintele a ajuns apoi la Parohia „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, de pe str. Moților, și prin urmare locul s-a vacantat. În acest context, prin decizia părintelui arhiepiscop și mitropolit Andrei am ajuns preot la acest spital.

– Ce… atribuții are un preot de caritate, într-o maternitate? 

– Prezența Bisericii este pretutindeni sau cel puțin Biserica încearcă să fie pretutindeni, pentru că nu prea poți identifica un moment din viața omului în care acesta să nu aibă nevoie de Dumnezeu, cu atât mai mult atunci când vorbești de o instituție spitalicească. În esență, Clinica de Obstetrică-Ginecologie are anumite particularități suplimentare față de un spital obișnuit și aici mă gândesc în primul rând la faptul că tot ceea ce înseamnă sarcina și nașterea reprezintă un act fiziologic și firesc. Prin urmare, femeia însărcinată ajunge în clinică și stă în clinică în vederea nașterii, fără a fi bolnavă. Ea se încadrează, de cele mai multe ori, în „cazurile generale”, de oameni care au nevoie de asistență spirituală, oameni care simt nevoia să se spovedească sau să se împărtășească.

Sunt însă și situații în care persoanele sunt internate pe perioade mai lungi, de obicei în cazul în care sarcina e cu probleme. Apoi, să nu uităm că ginecologia tratează tot ceea ce înseamnă patologia aparatului reproducător al femeii și prin urmare poți avea situații în care persoanele sunt internate pe durată mai lungă. Și atunci, e firesc ca, în condiții de spital, când stresul crește, omul să simtă mai acut această nevoie de a se apropia de Dumnezeu. Și acesta este rolul preotului de caritate, să fie acolo în momentul în care omul este vulnerabil. În plus, în cazul Clinicii de Obstetrică-Ginecologie, unde există și Secția de Neonatologie, adeseori am fost solicitat să săvârșesc botezul de urgență pentru că, din păcate, nu toți copiii care se nasc, și rezistă în această lume. Pentru unii dintre ei existența se numără în zile și, prin urmare, sunt chemat să săvârșesc, conform rânduielii bisericești, botezul de urgență pentru acești nou-născuți.

– Au fost multe astfel de situații, pentru care ați fost solicitat?

– Da. Mai ales în perioada pandemiei, în care accesul în secțiile spitalelor a fost supus unor rigori mai accentuate, botezul celor nou-născuți și care aveau șanse minime de supraviețuire a reprezentat una dintre principalele activități. Am fost solicitat adeseori, de către părinți sau de către personalul medical – cu încuviințarea părinților, bineînțeles. Din păcate, au fost și situații în care copiii… au plecat, chemați fiind la Domnul. Au fost situații în care am mers și am săvârșit înmormântarea, alături de preotul paroh.

Vedeți, există două momente distincte în care părinții pot afla despre probleme de această natură. Dacă diagnosticarea se face pe parcursul sarcinii, uneori se propune varianta avortului medical, alternativa fiind de a duce sarcina la bun sfârșit, cu riscul de a pierde copilul, după naștere. Și să știți că au fost situații în care, pentru a nu face avortul, oamenii și-au asumat ideea de a da naștere copilului, de a-l boteza în regim de urgență, iar apoi, la scurt timp, să se confrunte cu pierderea copilului nou-născut.

– Cred că gestul acestor femei, de a duce sarcina până la capăt, în pofida prognosticului, este un act aproape de sfințenie… 

– Este! Este! Nu e lipsit de traumă un avort pe care-l faci în scop terapeutic, nici un avort nu este fără urmări în conștiința unei femei. Dar poate că acest moment, în care dai naștere copilului, știind că acesta are șanse minime de a supraviețui, creează o tensiune suplimentară, pentru că prin naștere se realizează acea legătură directă între mamă și copil. Adică, ajungi să-l ții în brațe, să-l vezi și, totuși, să-l pierzi. Dar mi-am dat seama, pe parcursul activității mele nu foarte vaste, de altfel, că femeile care află de probleme în timpul sarcinii și care, totuși, hotărăsc să ducă sarcina până la capăt, reacționează mult mai bine în acele momente decât femeile care află doar după naștere că de fapt copilul nu are șanse reale de a rezista și că e o chestiune de zile până când acesta va muri. Șocul emoțional e mult mai mare la cele care află această realitate tragică doar după naștere.

– Cred că ambele situații presupun, dincolo de toate, o putere sufletească teribilă, pentru a face față.

– Da. Și  puterea aceasta sufletească oarecum este, sau poate fi augumentată prin prezența preotului de caritate, acolo. De asemenea, să știți că nu e lipsită de traumă nici suferința femeilor care nu reușesc să rămână însărcinate și pe care tot în serviciile de obstetrică-ginecologie le regăsim. Sunt cazuri în care persoane chiar tinere, fără probleme medicale evidente,  nu reușesc să rămână însărcinate sau să ducă o sarcină până la bun sfârșit.

– Cu ani în urmă „număram”, împreună cu medicii, copiii nou-născuți, abandonați în spital. Mai există astfel de cazuri, astăzi?

– Da, am întâlnit și cazuri de genul acesta, de copil pe care mama nu l-a mai căutat.

– Ați reușit să stați de vorbă cu mama?

– Nu. Nici măcar personalul medical nu mai reușise să dea de ea. Cazul la care mă gândesc acum era de pe Secția de Neonatologie, cu șanse minime de a supraviețui. Poate că asta explică, într-un fel, și faptul că mama l-a abandonat.

– V-ați gândit vreodată în care situație e mai mare drama: în cea a mamei care își îngroapă copilul sau în cea  în care copilul își îngroapă mama? 

– Îmi vine în minte o replică, în care se zice că una dintre bucuriile nașterii de copii este aceea că părinții își văd transmisă nemurirea. A-ți îngropa părintele, ca și copil, te confruntă cu propria ta mortalitate. O parte din tine moare, pentru că părintele e parte din copil. Dar a-ți vedea copilul murind înseamnă, de fapt, să-ți vezi murind nemurirea. Firescul lucrurilor este ca, oricât ar fi de dureros, copilul să-și îngroape părintele. Ideea ca părintele să-și îngroape copilul implică o suferință pe care doar cel care a trecut prin așa ceva o poate dimensiona.

– Ați întâlnit și femei care s-au dus la clinică cu intenția de a face un avort și care, în urma discuțiilor purtate cu dvs sau cu personalul medical, au renunțat?

– Înainte de perioada pandemiei existau, în colaborare cu reprezentanți ai societății civile, proiecte axate pe această consiliere. Pe perioada pandemiei a fost foarte dificil, pentru că totul era cu programare, iar accesul în spital era limitat. Situația femeii care rămâne însărcinată și care nu a anticipat această situație e una extrem de delicată, și aici, dincolo de consilierea pe care o face preotul, e nevoie de consiliere din partea unei echipe multidisciplinare – asistent social, psiholog, medic -, pentru că, de fapt, cazul este foarte complex. Dar, să știți că de multe ori, atunci când femeia hotărăște să păstreze sarcina, în pofida surprizei pe care o constituie sarcina în sine, în timp lucrurile pot deveni satisfăcătoare pentru ea. Textul scripturistic ne zice că femeia se întristează când se apropie momentul nașterii, gândindu-se la dureri, dar când ține copilul în brațe uită toată durerea. La fel e și în situația acestor femei care chiar dacă sunt luate prin surprindere de evenimentul în sine, ulterior, când se reașază și privesc la rece lucrurile, mai degrabă sunt satisfăcute cele care au decis să păstreze sarcina decât cele care au decis să facă avort,

– Ce e cel mai greu și care e lucrul cel mai îmbucurător, într-o maternitate, pentru un preot?

– Cel mai greu lucru, prin empatie cu părintele aflat în suferință, este această pierdere a copilului nou-născut. Este, de fapt, spulberarea unui vis al altuia, un vis adeseori „gândit” în cele mai mici detalii. Acasă, pe copil îl așteaptă, foarte probabil, o cameră pregătită, haine, jucării, pătuț… și brusc îți dai seama că tot ceea ce tu ai visat este… doar un vis care nu se va materializa. Asta cred că este cea mai tragică situație cu care te confrunți. Iar în extrema cealaltă este bucuria împărtășită a cuplurilor care reușesc, în sfârșit, să dobândească un copil.

– Cum reacționează personalul medical din spital la pierderea unui nou-născut? 

– E o pierdere pe care o simți gândindu-te, sau poate pornind de la ceea ce îți făgăduiești ție însuți și înaintea lui Dumnezeu, în momentul în care depui acel jurământ la absolvirea facultății de medicină, în care juri să aperi viața. Ideea de a pierde un pacient constituie pentru fiecare medic o traumă. Nu doar în secția de obstetrică-ginecologie, ci în orice ramură medicală, ideea de a pierde un pacient este, pe de o parte, un insucces profesional, dar pe de altă parte, medicii au această maturitate de a înțelege că viața și moartea sunt în mâna lui Dumnezeu și că adeseori faci tot ceea ce era omenește posibil, dar în final lucrurile nu se duc în direcția dorită.

Din punct de vedere religios, moartea nu este altceva decât o poartă spre lumea de dincolo, o lume în care noi credem cu tărie și pe care o mărturisim. Apostolul Pavel ne spune că „despre cei ce-au adormit nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca și ceilalți, care nu au nădejde”. Așadar, se întristează cei care nu au nădejde, cei care nu cunosc ce e dincolo, dar noi, știind că Dumnezeu, Cel care stăpânește lumea de aici, este Dumnezeu Cel care stăpânește și lumea de dincolo, ar trebui să percepem trecerea ca una mult mai firească. Nu este un capăt de lume momentul acesta, al morții trupești.

– În misiunea pe care o aveți, aproape că puteți „atinge” secvența aceea dintre viață și moarte, având în vedere că intrați în contact, adesea, cu acei copilași care abia se nasc, pentru, de fapt, a muri. Care este „lecția” acestei, pentru noi, oamenii, drame?

– E greu să înțelegi care este planul lui Dumnezeu cu omul, câtă vreme nu reușești să pătrunzi prin credință în logica lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este irațional, ci este suprarațional. Adeseori lucrurile care se întâmplă pe pământ din voia Lui, sau cel puțin cu îngăduința Lui, scapă rațiunii noastre, pentru că noi avem o rațiune pe care ne-am format-o într-o anumită direcție, însă oricât de performantă ar fi tehnologia pe care o avem și în care ne încredem foarte mult, ea rămâne o perspectivă pe de o parte subiectivă, dar totodată parțială, care nu reușește să vadă pe deplin complexitatea unui fenomen. Credința, în mod surprinzător, reușește să ofere oarecum cadrul necesar pentru a înțelege lucrurile. Îmi vine în minte exemplul lui Iov, din Vechiul Testament, care avea 10 copii și care i-au murit, toți. Și totuși, nu a considerat că existența lui a ajuns într-un punct în care lucrurile nu mai au consistență. Nu, el și-a păstrat în continuare încrederea. Doar prin credință poți depăși aceste lucruri.

– Comparativ, a cui satisfacție, la final de misiune, este mai mare: a preotului de caritate sau a preotului paroh?

– Eu cred că satisfacția preotului de caritate este mai mare decât satisfacția preotului paroh. Sunt unele persoane cu care am ținut legătura și după ce au fost externate și îmi dau seama că există această satisfacție în munca pe care o desfășori, când vezi că lucrurile oarecum reintră în făgașul lor normal și când știi că ai contribuit și tu la o oarecare normalizare a existenței. Rănile pe care le reprezintă pierderea unui copil sunt răni ce nu vor trece niciodată, dar noi știm că nu toate rănile mutilează, nu toate sunt mutilante. Există și răni care înnobilează. Iar ideea de a trece printr-o astfel de traumă cu demnitate, cu tărie, cu încredere în Dumnezeu și de a continua să vezi partea bună din viață, să te bucuri de copiii care te așteaptă acasă sau să mai încerci o dată să dai naștere unui copil, toate lucrurile astea, în pofida traumei, îți arată noblețea ca mamă sau ca familie, căci nu vorbim doar de mame, ci această suferință sau bucurie este a ambilor părinți.

M. TRIPON

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut