Preasfințitul Claudiu: Isus este întotdeauna la cârma vieții

Biserica de rit bizantin, în cadrul Sfintei Liturghii de duminică, 22 august 2021, propune spre meditare fragmentul din Evanghelia după Sf. evanghelist Matei (Mt 14, 22-34), al „umblării lui Isus pe ape”.

Pentru a veni în întâmpinarea credincioșilor ce doresc să aprofundeze cuvântul lui Dumnezeu, Preasfinția Sa Claudiu, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, propune pentru această duminică, a 9-a după Rusalii, câteva considerații omiletice:

„După ce a înmulțit pâinile și peștii, Isus îi silește pe apostoli să urce în barcă, așa cum ne spune textul Evangheliei, și dând drumul mulțimilor se urcă pe munte pentru a se ruga. Îi obligă pe ucenici să pornească pe mare, îi angajează într-o experiență în care ei nu ar dori să intre. Ucenicii se simt singuri, însă Mântuitorul, așa cum o va face ori de câte ori un moment important se apropie, le este alături în primul rând în rugăciune, în dialogul Său cu Părintele ceresc. Dar, le este aproape și fizic. Apostolii îl văd pe Isus pășind pe apele învolburate. Simt că se întâmplă ceva ce depășește capacitatea lor de înțelegere. Petru, în numele lor, vrea să fie parte a acestei noi realități și îi cere acest lucru Mântuitorului. Ar vrea și el să poată încăleca furtunile și valurile acestei lumi. Să rămână deasupra lor. Să le stăpânească.

Și azi, Isus este întru înălțimi împreună cu Tatăl și Biserica pare să se confrunte cu valuri fără precedent. Sunt valuri cărora din punct de vedere strict uman nu le putem face față. Și, de fapt, nici nu suntem chemați să le facem față în mod direct, deoarece problema noastră nu sunt valurile, ci relația personală cu Isus. Dacă ne-am ocupa și preocupa doar de valuri, am fi în situația lui Petru, care, chiar dacă Îl are aproape pe Mântuitorul, se afundă prin frică și neîncredere. Este problema omului dintotdeauna, începând cu Adam, care se cufundă în păcat prin neascultare, deoarece își întoarce privirea de la Dumnezeu pentru a asculta glasul șarpelui. Mărturiile exorciștilor sunt unanime în a relata același continuu refren al celui rău: «Nu poți să-mi faci nimic, Dumnezeu te-a înșelat, Isus a murit degeaba, ești singur și neputincios, nu voi pleca niciodată». Dacă atenția preoților ar fi îndreptată înspre el, disperarea i-ar cuprinde instantaneu. La fel ar fi și în cazul nostru, căci, chiar dacă nu auzim fizic glasul celui rău, lumea ne transmite aceleași mesaje ale prințului ei: nimic nu are sens, vești de războaie, crize fără precedent în toate aspectele vieții noastre. Prin toate acestea un tsunami de frică și disperare se ridică amenințător, tot mai mare, în jurul nostru. Ne simțim singuri și abandonați. Dacă privirea ne-ar rămâne fixată doar asupra acestui tablou al terorii, ne-am scufunda.

Dar, citind Sfânta Scriptură, ne dăm seama că Isus este întotdeauna la cârma vieții. El cunoaște încercările noastre, este deasupra lor și le stăpânește. Noi, la fel ca ucenicii, trebuie să trecem prin ele având tot timpul în inimă încrederea în atotputernicia Lui.

Cele câteva cuvinte pe care Isus le adresează apostolilor și lui Petru sunt esențiale. În primul rând: «îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți». Cum am putea fi îndrăzneți în fața furtunii și a valurilor ce amenință să ne înghită cu totul? Doar știind că Dumnezeu, stăpânul mării și al valurilor, ne este aproape și ne ocrotește. Când Isus spune «Eu sunt», rostește de fapt numele lui Dumnezeu revelat lui Moise și se identifică în același timp. Ucenicii înțeleg că Cel ce vine pe ape înaintea lor este însuși Dumnezeu. Petru pare să priceapă primul cuvintele Mântuitorului și prinde curaj. În acest moment Isus îi spune: «vino!». Ne-o spune și nouă, de atâtea ori. Îl avem pe Mântuitorul chiar lângă noi. Și contemplând cuvintele Evangheliei, Îl vedem călcând valurile în picioare. Ne invită să facem astfel încât orice drum să ne poarte pașii înspre El, ținta tuturor căutărilor noastre. Iar atunci când mergem înspre Domnul, bogați de încrederea în cuvintele Lui, valurile și vânturile nu ne mai cuprind, ci rămân la picioarele noastre. Călcăm pe ele ca pe un drum bătut, la fel ca Isus.

El, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Femeii care calcă, zdrobind, capul șarpelui, este scăparea noastră. Privind la El, asemenea lui Petru suntem și noi capabili să călcăm superbia valurilor și încercărilor acestei vieți. Avem nevoie doar de încrederea în Isus, de credință. Aici stă puterea Bisericii: avându-l în fruntea ei pe Petru, cel care a experimentat și căderea extremă și infinita iertare, și scufundarea prin lipsă de credință, și mâna îndurătoare a Mântuitorului, știe foarte bine că tăria nu stă în noi, ci în iubirea și îndurarea lui Dumnezeu.

Inima noastră, precum inima Maicii Sfinte, trebuie să celebreze încontinuu amintirea lucrurilor mari pe care Dumnezeu le-a făcut și le face în viața noastră. Și atunci, la fel ca Ea, împreună cu Ea, vom călca plini de îndrăzneală nu doar valurile, ci și capul celui ce atâtea furtuni de patimi aduce în lume.

Noi, fii și vlăstare ale Bisericii lui Cristos, să ne odihnim privirea în ochii blânzi ai Mântuitorului, știind că brațele lungi ale îndurării Sale ne vor ridica întotdeauna din căderile noastre, chiar și atunci când din slăbiciunea noastră va răzbate doar un firav murmur: «Doamne, scapă-ne!»”.

V.S.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut