POVESTIRI DIN MAROC

Intitulată „Privire de pe o cocoaşă de cămilă”, această a cincea carte scrisă de turdeanca Vera Ieremiaş, membră stagiară a Uniunii Scriitorilor din România, a fost tipărită în anul 2012 la Editura Eikon, din Cluj-Napoca. Volumul conţine opt povestiri şi cele mai multe dintre acestea dau valoarea prozatoarei, confirmînd astfel talentul incontestabil aşezat cu dăruire în cărţile anterioare. Aproape în fiecare povestire cititorul descoperă cu bucurie spirituală darul narativ al prozatoarei, fortificat cu inteligenţă. Cu toate că rareori există portrete fizice ale unor personaje, acestea sînt particularizate prin gîndire limpede şi dialoguri săvîrşite într-o limbă frumoasă, elocventă.

Întîmplările petrecute în cele opt proze scurte nu se derulează în România, ci în Maroc, de aceea cele mai multe personaje sînt marocani, alături de care apar europeni, îndeosebi francezi, dar şi o româncă, aceştia fiind profesori, medici, asistenţi medicali. Însăşi autoarea şi-a exercitat profesia de cadru didactic cîţiva ani, în deceniul opt al secolului trecut, în Maroc. Fireşte că unele evenimente din carte au fost trăite de autoare ori de colegi ai ei, însă textele care fac obiectul acestei recenzii nu pot fi considerate reportaje sau însemnări de călătorie. Aceste texte sînt veritabile pagini de literatură beletristică, scrise cu talent, într-o limbă literară curată. Cititorul acestei cărţi află noutăţi despre tradiţiile marocane, despre obiceiuri, despre interiorul locuinţelor, despre conduita marocanilor, bărbaţi şi femei, în varii prilejuri. Cu forţa spiritului de observaţie şi cu discernămînt, autoarea face constatări convingătoare, precum aceasta: „…căsătoria musulmană nu e o poveste de iubire. Este o relaţie de afaceri.”

Întîia proză, care dă şi titlul cărţii, devine o pledoarie pentru dragoste dezinteresată. Tînăra Hassania este căsătorită, fără acceptul ei, cu mai vîrstnicul Mustafa Maniarh, însă după cinci ani de convieţuire se despart. Hassania l-a iubit tainic pe Abdou, însă părerea ei nu a contat cînd tatăl acesteia a hotărît s-o dea de soţie lui Mustafa. Situaţia fetei din familia marocană în momentul cînd tatăl ia hotărîrea în favoarea viitorului ginere, de obicei mai vîrstnic decît mireasa în devenire, este redat de autoare cu o elocventă comparaţie: „Ea era precum frunza de mentă, verde şi proaspătă, parfumată şi apetisantă, care nu se putea opune degetelor ce o aşezau în pahar şi turnau peste ea apă fierbinte dintr-un ceainic…”(p.25). Tînăra femeie se recăsătoreşte prin proprie voinţă, fără iubire, cu Mohamed Douieb. Această proză constituie una dintre povestirile remarcabile din carte.

În povestirea „Platoul de cous-cous”, mai vîrstnicul elev marocan Jawar Abchir, aflat în relaţii bune cu tînărul său profesor francez Pierr Hervieux, îi duce acestuia, de acasă, un platou cu mîncare specific nord-africană, numită cous-cous, pentru ca profesorul să o consume cu profesoara Corina Vălean, venită din România să predea fizica şi chimia. Drumul e lung, vasul este fierbinte, însă elevul îndrăgostit de româncă ajunge cu bine la blocul unde locuiau profesorii şi medicii străini. Profesorul Hervieux află astfel, surprins, că elevul său este hotărît s-o ceară de soţie pe Corina Vălean.

Un deziluzionat în dragoste este francezul Bernard Lavallier, convertit la mahomedanism, devenit astfel cetăţean marocan, căsătorit cu marocanca Aycha. Ei sînt patronii unui restaurant, numit iniţial „Samson şi Dalila”, însă după ce s-au mutat în cîteva localităţi, cu soţia preocupîndu-se mai intens de firmă, numele localului s-a scurtat: „Dalila”. Acest cuplu trece printr-o criză a căsniciei, convertită în monotonie…

Două povestiri mi-au atras atenţia cu deosebire: „Cafe Florance. La Casablanca” şi „Ata Allah”. Prima este proza cea mai extinsă din carte, cu personaje veridice, creată cu talent de prozatoare, ajunsă la maturitate artistică. Vera Ieremiaş dovedeşte cunoaşterea istoriei şi culturii marocane, a unor tradiţii şi obiceiuri, chiar a unor reţete culinare din Maroc. Evenimentele din povestire se desfăşoară îndată după ce această ţară nord-africană îşi cucereşte independenţa, ieşind astfel din starea nefericită de dominion francez. Cei doi protagonişti ai povestirii sînt tinerii Amir Zaoui (Sidi Amir) şi Hassan Berchane (Sani), studenţi în Franţa, întîiul studiază dreptul la Paris, al doilea – medicinist la Montpellier. Autoarea reînvie momente din viaţa lor, de la tinereţe pînă la bătrîneţe, aceştia devenind profesionişti de primă mînă în ţara lor de baştină. Planurile derulării evenimentelor sînt mai multe, unele surprinzătoare, cum şi alte personaje, îndeosebi feminine, sînt elaborate cu iscusinţă. Personajele principale au frumoase şi interesante evoluţii pe plan social şi profesional.

Cea de a doua povestire, „Ata Allah”, se află, curios, la începutul şi la sfîrşitul cărţii, însă nu din vina redactorului de carte, ci din ingeniozitatea autoarei, fiindcă aceasta a împărţit proza în opt fragmente pe care le-a aşezat la început, între cele şapte povestiri şi la final. Subtil punct de vedere! Mărturisesc că văd pentru întîia oară o proză „distribuită” astfel într-o carte. Fac excepţie de la acest răsfăţ al autoarei şi menţionez că ,,Ata Allah” este o povestire demnă de a fi remarcată şi inclusă în orice antologie de proză scurtă contemporană română. Protagonişti sînt tînărul comerciant Mohamed şi Ata Allah, în traducere Darul lui Dumnezeu, cămilă cu o singură cocoaşă, adică un dromader-femelă. Acest animal este dotat cu judecată şi cu simţuri aproape umane, îşi evaluează stăpînul şi exprimă păreri felurite în coerente monoloage interioare. Mohamed se îndrăgosteşte numai din priviri de frumoasa Zina, fiica unui neguţător vîrstnic, cu care s-a întîlnit la un tîrg important… Finalul prozei este admirabil, duios şi optimist. Ajuns la casa vîrstnicului negustor, Mohamed este primit cum se cuvine şi cazat în camera pentru musafiri. Însăşi femela-dromader are parte de un grajd curat şi hrană aleasă, din care nu lipsesc curmalele, dar şi de apă din belşug. Autoarea nu comunică nimic despre discuţia dintre gazdă şi musafir, însă ambianţa creată de „pana” prozatoarei clădeşte convingerea că destinul)viaţa Zinei s-a unit grabnic prin priviri şi zîmbete discrete cu viaţa lui Mohamed.

Mircea Ioan CASIMCEA