Povestea unui sat de munte (*

Satul se numeşte Traniş şi intră în alcătuirea comunei Poieni, iar ca să ajungi la el păşeşti la stînga, înainte de-a te trezi la Ciucea, aceea de mulţi cunoscută prin Castelul lui Octavian Goga, trecînd printr-o altă localitate, Valea Drăganului, unde cîndva se ascundea de sine – şi de alţii – poetul Lucian Blaga.

Naratoarea vine din inima acestui sat, poartă numele de Lucreţia LUNGU şi a învăţat româneşte cîteva bune generaţii de copii de pe toate văile din preajmă, a condus şcoli, a cules felurite specii de folclor literar, ca pe nişte plante rare şi vindecătoare.

Acum, la sfîrşit de carieră didactică, dar nu şi de profesia scris-cititului, profesoara dă la iveală o carte a întoarcerii în timp şi a rememorării unui topos românesc vechi, impunător, populat de oameni, de întîmplări fericite şi nefericite, de mituri ale unei comunităţi munteneşti, care, iată, a răzbit pînă aici, spărgînd coaja tare a unui destin prea adesea potrivnic.

Avem în faţă nu atît monografia obişnuită a unui sat, împovărată de statistică şi documente, ci mai degrabă o lungă confesiune, trăgînd bine a literatură.

Lucreţia LUNGU îşi defineşte ţinutul ca pe „un tărîm de legendă”, către care o poartă „dorul de casă”, adunat, pînă la urmă, în delta unei perpetue revederi. Iată-i cuvintele: „Citîndu-l pe Agârbiceanu, aş îndrăzni să afirm că satul meu este mai aproape de cer decît de pămînt, că ar putea fi denumit un cuib de vulturi…”.

La o repede privire, vom afla date geografice, istorie şi tradiţie, despre muncile oamenilor în pădure, la carierele de piatră, în grădini şi-n preajma animalelor, despre post, obiceiuri ce ţin de orele astrale ale satului, despre religie, şcoală, cultură, despre copii şi jocurile lor şi ale părinţilor, despre multele învelişuri ale sufletului sau despre înstrăinarea de-o zi sau de-o veşnicie.

Comunitatea „descrisă” de Lucreţia LUNGU este una care gîndeşte şi vibrează la marile interogaţii ale existenţei, înfiptă bine în pămîntul moştenit, dar care, iată, în zilele pe care tocmai călcăm, ca pe nişte dale cînd foarte reci, cînd foarte calde, se clatină şi se sperie de măştile veacului.

Cartea şi autorul au şi meritul, rar întîlnit la astfel de tipărituri, de-a aduce la suprafaţă chipuri şi aspre mărturii necenzurate, adunate în capitolul „Patru ani de stăpînire maghiară” (1940-1944), după lectura căruia căderea pe gînduri se preface în cădere în gol. Nu vom cita decît cîteva rînduri, din însemnările preotului Victor Pop, din satul Morlaca, salvate de Lucreţia LUNGU şi încredinţate tiparului, fără alte comentarii. „În timpul stăpînirii maghiare – scria aceasta – grănicerii au jefuit casele oamenilor, luînd de la ei albituri, haine de lînă, pieptare şi tot ce era de valoare. Lui Negru Gh. i-au luat carul cu boi, fără să-i dea ceva. De la oameni au mai luat lapte, ouă, porci, păsări […]. La retragere au împuşcat fără vină pe Cataş Nicolae a Dongului, lăsîndu-l mort. Au aprins pichetul şi casa lui Florea Gh. Burghi.”… Apariţia “Poveştii unui sat de munte” nu este doar o piedică în calea uitării, ca într-o desuetă sintagmă din interbelic, ci mai degrabă o “construcţie” documentar-literară pe lîngă care şi prin care nu poţi trece indiferent. Pe una dintre pagini se află o imprecaţie dintr-un ficţional dialog cu moartea (vers popular antologic), ca o inscripţie-epitaf dar poate şi ca o biruinţă:

„Mănînce-te focu moarte

Că nu mănînci pe dreptate!

Unde-i sorgă să te duci,

De-acolo nu vrei să mînci,

Unde nu-i sorgă să mei,

De-acolo te duci şi iei!”

Tranişul sună altfel, după această carte scrisă din dragoste.

Marcel MUREŞEANU

(* Lucreţia LUNGU, Traniş. Povestea unui sat de munte,  Ed. Porţi Deschise, Cluj-Napoca, 2011