Postul, o călătorie spirituală

„Când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Postul este un timp de convertire și reconciliere, o călătorie spirituală spre momentul marii sărbători a Învierii Domnului. Itinerarul convertirii conduce la împăcarea cu Dumnezeu și la trăirea plinătății noii vieți în Cristos. Această viață trebuie să fie plină de credință, speranță și iubire, virtuțile teologale care caracterizează comportamentul nostru moral, ne însuflețesc și Îl au ca origine, cauză și scop pe Dumnezeu Unul-Întreit.

Prin credință ne încredințăm total lui Dumnezeu. Prin credință descoperim semnele prezenței Sale pline de iubire în creație, în semenii noștri, în evenimentele istoriei și, mai ales, în opera și mesajul lui Cristos. Ea ne face să privim, dincolo de noi înșine, dincolo de aparențe, la transcendența în care ni se dezvăluie misterul iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare creatură. Iar mai mult decât a crede în mod pasiv, trebuie să avem o credință activă: Biserica ne invită să exprimăm credinţa noastră prin felul în care trăim. Citim în Epistola Sfântului Apostol Iacob: „Credința fără fapte, este moartă” (Iac 2, 26), ea lucrând prin iubire. A avea credinţă în Isus Cristos înseamnă a ne pune întreaga speranță în El având încredere în puterea, inteligenţa şi dragostea Sa.

Prin virtutea speranței mărturisim că, mai presus de orice rău și dincolo de orice limită, istoria poartă în sine un sâmbure de bine pe care Domnul îl va face să încolțească în plinătate. Catehismul Bisericii Catolice explică: „Virtutea speranței răspunde aspirației către fericire, care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă așteptările care inspiră activitățile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăția cerurilor; apără de descurajare; susține în toate momentele de părăsire; lărgește inima în așteptarea fericirii veșnice. Elanul speranței ne ferește de egoism și ne călăuzește la fericirea iubirii” (CBC, 1818). Speranța se exprimă și se hrănește prin rugăciune, ne dă bucurie chiar în încercări, ea nu înșală, este armă de apărare în lupta cu răul și aspiră să fie unită cu Cristos în mărirea Cerului. Așadar, să privim spre viitor fără frică, înfruntând sfidările și așteptările lumii contemporane cu certitudinea încrezătoare ce se naște din credința în promisiunea Domnului: „Acest Spirit l-a revărsat peste noi, din belșug, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca îndreptățiți prin harul lui Cristos, să dobândim întru speranță moștenirea vieții veșnice” (Tit 3, 6-7).

Nu în ultimul rând, Mântuitorul ne cere să reaprindem iubirea din inima noastră, iubirea pentru Dumnezeu, pentru aproapele și pentru noi înșine. Iubirea devine, prin voința lui Isus, porunca cea nouă: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; așa cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (In 13,34). Scopul vieții noastre este mântuirea, de aceea suntem chemați să facem trecerea de la o iubirea interesată la iubirea dezinteresată pentru a se vedea în noi roadele acestei din urmă iubiri. Iar „roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduință și a folosi lucrurile cu dreaptă judecată”, după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Și în Catehismul Bisericii Catolice citim: „Practicarea vieții morale însuflețite de iubire îi dă creștinului libertatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu” (CBC 1828).

Postul nu reprezintă, așadar, doar invitația Bisericii la mai multă rugăciune, fapte de caritate, la abținerea de la a face rău, penitență și privare de anumite alimente, ci, toate aceste „instrumente” ale postului ne ajută la împlinirea scopului său principal: acela de a intra și a rămâne în prezența lui Dumnezeu. Avem nevoie să fim împreună cu Dumnezeu, Cel care ne iubește fără încetare, necondiționat, exact așa cum suntem. Dumnezeu ne iartă, indiferent  de modul în care am greșit, și, nu în ultimul rând, Dumnezeu e mereu prezent în viața noastră, El niciodată nu ne-a părăsit.

De aceea, în timpul binecuvântat al Postului Mare – cele șapte săptămâni, începând din 18 martie 2024 -, să ne întoarcem la Tatăl, care ne așteaptă cu brațele deschise, pentru a ne transforma în semne vii și eficace ale iubirii Sale milostive. Fie ca postul să ne întărească trupul, rugăciunea să ne înalțe sufletul la Dumnezeu, faptele noastre bune și iertarea Părintelui ceresc – pe care o primim prin Taina Spovedaniei – să ne lumineze sufletele, să le curățească, să le umple de iubirea jertfitoare a Fiului lui Dumnezeu coborâtă prin Cruce peste fiecare om. Post sfânt, binecuvântat, plin de pace, iubire, iertare!

Pr. dr. Florin Bozântan