POMPEI MISIVANI – SOLILOCVII

Cu pseudonimul Pompei Misivani semnează un cunoscut cadru didactic al Universităţii Tehnice clujene, Profesor dr.ing. Nicolae Pompei Patachi. Sperăm să nu se supere pe noi că divulgăm acest secret. Dintr-o nevinovată cochetărie intelectuală, unii autori apelează la un asemenea subterfugiu. Aşa şi Dumnealui. Vrea să-l ştie lumea prin meritele personale, nu prin prestigiul ascendenţilor săi. Pentru că provine dintr-o familie transilvăneană cu vechi tradiţii cărturăreşti, în care şi ardoarea luptei pentru drepturi naţionale, şi uniaţia au avut rolul lor bine determinat. În Cuvîntul de deschidere al volumului, autorul mai că îşi declină condiţia de poet. Este perfect conştient că poezia cu majusculă umblă pe la case mai mari. El se vrea numai ce este şi cît este, un intelectual de rasă, cu o firească deschidere spre lume, căreia încearcă să-i pătrundă toate resorturile. Decît între poeţi, pare să sugereze, i-ar sta mai bine printre cugetători. Alege forma poetică de exprimare numai pentru că aceasta are o mai puternică forţă de penetrare spre publicul larg, cum singur recunoaşte. Nu-şi ascunde intenţia didactică de care este animat în demersul său poetic, pentru că acesta a fost întotdeauna rostul cugetătorilor, să educe, să răspîndească învăţătura. De aceea, titlul ales nu acoperă decît în parte cuprinsul cărţii. Nu de solilocvii este în primul rînd vorba, deci de monologuri poetice intime, ci de mesaje către oamenii vremii sale, întru menţinerea trează a conştiinţei lor.

Volumul este structurat în nouă capitole şi cuprinde texte elaborate de-a lungul cîtorva zeci de ani. Se poate vorbi, deci, de un volum antologic. De reţinut sînt, în special, meditaţiile şi satirele. Orice intelectual cu vocaţie se naşte dintr-un bărbat cu vocaţie, căruia nu numai reflecţia, ci şi umorul îi sînt structurale. Temele reflecţiei: cînd grave, transpuse într-o tonalitate adecvată, cînd în relaţie cu observaţii de viaţă curente. Mai ales ultimele îi incită autorului spiritul ironic. Iată, bunăoară, ce leac social găseşte pentru cei care ne strică limba: „Unde eşti tu, Eminescu, as al vorbei şi-al gîndirii,/ Să dai ajutor naturii la corecţia vorbirii; / Să îi strîngi pe toţi aceia ce stîlcesc al nostru grai, /Să-i închizi în … bibliotecă, să citească să le dai…” (Despre vorbire şi evoluţia ei ). Ori lungul poem Satira Pilei, în care, în premieră naţională, nostim dar aplicat, realizează o complexă clasificare a ceea ce a însemnat şi mai înseamnă pila în societatea românească. Nu sînt de neglijat nici poeziile ocazionale. Se pare că mai cu seamă acestea i-au dus faima de poet printre colegi şi cunoscuţi. Ele sînt cuprinse în ultimul capitol, Idei fugare. Texte umoristice, inclusiv epigrame, menite a stîrni voia bună printre convivi. Puţină lume ştie astăzi cine a fost maestrul emerit al sportului Ion Moina, amic al autorului. Iată epigrama pe care i-a adresat-o la o aniversare a celebrului său record: „Ce mai fuge-acum moceanu! Scara spre record o suie./ Noi strigăm, cu Topârceanu: /Uite-l ! Nu e ! Uite-l ! Nu e !” Sau această Hidraulică şugubeaţă, la o petrecere cu prietenii: „Iar galbena licoare,/ Ce picură din sticlă/ Ajunge nu-n picioare,/ Ci-n cap, că se ridică !/ Precum bine se ştie,/ Principiul „Pascalin”/ Se-aplică nu la apă,/ Ci-n primul rînd la vin !/ Căci orice presiune/ În vin are efect,/ Deci vinul, cum s-ar spune,/ E lichidul perfect.”

Nu trebuie căutate în textele lui Pompei Misivani subtilităţi stilistice, pentru că nu de dragul lor şi-a potrivit gîndurile în versuri. În schimb, stau la îndemîna cititorilor săi, presărate peste tot, mulţime de subtilităţi aforistice, atît de caracteristice unui intelectual cu vocaţia cugetării. Ele l-au consacrat printre cunoscuţi şi aşteaptă să fie receptate într-un public mai larg.

Iuliu PÂRVU