Politizarea depolitizării

RADU VIDA

Un rău necesar, spun unii. Dar se poate trăi şi fără, zic ceilalţi. Politica ne invadează fiinţa, se disipează în structuri şi ajunge să cuprindă complexitatea existenţei noastre. Nu sînt buni nici militarii, dar, evident sînt răi şi civilii care, sub o formă sau alta, îşi urmează doar interesele, sufocă iniţiativa creatoare şi seamănă teroare în instituţiile statului. Dictatura militară înseamnă măcar ordine  şi rigoare (e drept, excesivă), dar dictatura politică macină şi degradează. Să depolitizezi o lume în care politicul conduce tot ce mişcă, e o iluzie. Se pot îmblînzi lucrurile, se pot rotunji colţurile şi nivela asperităţile, dar influenţa politică rămîne zdrobitoare.

Indiferent ce facem şi cum o dregem, cine participă la viaţa socială este, oarecum, dependent de politic. Simpatizant, cu alte cuvinte. Nu este nevoie să te înscrii într-un partid, este suficient să-ţi asculţi inima şi, îndată, balanţa interioară se înclină spre una sau alta dintre opţiuni. Din acest motiv mergem la alegeri, din această cauză votăm astăzi una şi mîine alta. Doar, doar…

Acum, Partidul Democrat Liberal este într-o repede căutare de aliaţi. Încearcă să coaguleze ceva de centru-dreapta, dar nu poate ignora nici măsurile de stînga. E nevoie de refacerea imaginii! Imagine pe care oamenii acestei formaţiuni politice au deteriorat-o. E drept că i-a ajutat şi preşedintele Băsescu, dar, în principal, vina o poartă fiecare membru de partid şi, de ce nu, fiecare simpatizant. Guvernările succesive au adus o firească deteriorare, greşelile au plusat, iar neştiinţa şi reaua voinţă au pus capacul. Acu’ se încearcă să se dreagă busuiocul. Iar una dintre teme este Justiţia. Şi depolitizarea ei.

O propunere PDL:  componenţa Curţii Constituţionale să nu mai fie numită politic. Ci de către CSM sau Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Frumos! D-l Vasile Blaga părea că citeşte din Biblie. Şi, asemenea textului sfînt, la o primă lectură pare de neînţeles.  Nu Parlamentul, nu Preşedinţia, nu ! Ci ei între ei. Ei, adică, magistraţi de toate felurile, cărora li s-a căutat în coarne, li s-au dat salarii de se opreşte respiraţia bancomatului cînd li se încarcă contul, ei, care au devenit inamovibili… Şi care, în continuare, ne fac cu cacao, pe fiecare în parte: partide, preşedinţie, ţară… Ei, care n-ar avea voie să privească spre politic, dar sînt prieteni cu miniştrii, parlamentarii, şefii de deconcentrate, cu bogătani, interlopi. Ei, justiţiabilii, care  se joacă de-a televizorul, fac declaraţii uluitoare, ca, pe urmă, să facă exact invers. Să-ţi baţi gura că ai cerut condamnare de 20 de ani cu executare, şi judecătorul să nu dea nici măcar o zi cu suspendare se cheamă că, inamovibil fiind, nu-ţi pasă nici cît negrul sub unghie de ce zice lumea, instituţiile, străinătatea. Ci execuţi, la comandă, toate porcăriile ce le trec prin cap politicienilor.

Mai cere PDL şi depolitizarea televiziunii publice, a radioului. CNA, CNSAS. Înălţător! Dar şi aici se numesc oameni, nu roboţi. Şi aici există veri, fraţi, neveste, cumnaţi, naşi… Clanuri. Cu interese, ce nu coincid niciodată cu cele ale celorlalţi.

Deci: mult vestita depolitizare se face într-un singur fel. Printr-un înalt standard de viaţă a populaţiei. Cum aşa ceva nu există, putem să numim în CC şi CSM şi Radio şi TV şi oameni de pe Lună. Că tot politica unora sau a altora o vor face. Bunăstare! Asta trebuie. Atunci influenţa politicului scade pînă aproape de „0”. Cum aşa ceva e utopie, rămînem legaţi de politic, ca de o speranţă deşartă. Şi visăm frumos, depolitizaţi, pînă ne trezim cu mîna în oliţa… politicului.