Pluralism educaţional

Radu VIDA

Lumea evoluează.
Viaţa merge înainte. Şi, firesc, şi învăţămîntul trebuie să ţină pasul cu… Cu ce? Cel mai sigur răspuns este: cu învăţatul. Restul e poveste de programă, curriculă, dacă vă place mai mult. Există specialişti care gîndesc în această direcţie. Sigur, e important ca aceşti oameni să fie cu mintea limpede, să nu se lase influenţaţi politic şi să menţină un just echilibru între părţile „participante” la procesul de învăţămînt.

Trebuie să fim de acord cu un lucru: şcoala este importantă atunci cînd asigură pregătirea pentru viaţă. Procesul de tranziţie de la copilărie – adolescenţă la viaţa de adult se află în permanentă atenţie. Toate societăţile vor binele generaţiilor care vin, aşa că, neîndoielnic, gîndurile de restructurare şi reformare în sistemului de învăţămînt sînt orientate, în principal, spre binele tuturor.
Singularitatea sistemului însă trebuie păstrată. Chiar şi variaţiunile pe aceeaşi temă trebuie subordonate dezvoltării viitoare a copilului. N-o spun eu, o spun specialiştii. Atîta doar că experimentele, înnoirile, trebuie să ţină cont de o serie de factori specifici. Iar pluralismul, atît de des invocat, trebuie adaptat nevoilor noastre.

Experimentul Waldorf este unul benefic, se pare. Dar susţinerea exclusivă a educaţiei pentru libertate – una exagerată. Care libertate? Dacă e să ne definim termenii, şcoala nu are treabă cu libertatea. Copilul trebuie să ştie, mai degrabă, de constrîngerile existenţei şi, doar după însuşirea unor cunoştinţe, să abordeze şi filosoficeasca problemă a libertăţii individului.
În şcolile din Japonia nu există femei de serviciu. Profesorii şi elevii asigură curăţenia în incinta şcolii. E bine? E rău? Răspunsurile pot alterna, dar obligativitatea adoptării unui sistem similar ar crea mari bulversări. Nu atît în rîndul elevilor, cît, mai degrabă, în rîndul „experţilor”, al politicienilor şi părinţilor.
Ca nespecialist, însă, am curajul să afirm următoarele: 1). Şcoala nu trebuie orientată spre nemuncă şi 2) alternativele din învăţămînt trebuie corelate cu piaţa muncii.

Uşor de spus, veţi zice, greu de aplicat! Şi aveţi dreptate, din moment ce politicienii, cărora le-am delegat puterea, dau şi cele mai negative exemple de comportament civic, de populisme ieftine, pentru atragerea de voturi. În ultima vreme, n-am auzit decît despre zile libere: ba o sărbătoare laică, ba una religioasă trebuie marcată prin încurajarea chiulului. Nu mai departe decît zilele trecute, unuia i-a venit în minte să strice echilibrul celor 3×8. Mai exact, să se reducă programul de lucru la 6 ore. Nu discut fantasmagoriile din propunerea legislativă, întreb doar ce efecte vor avea asemenea „iniţiative” în rîndul şcolarilor. În ceea ce priveşte punctul 2)… trebuie făcută o precizare. Şi modelul economic trebuie să se alinieze sociologiei şcolare. Din moment ce nu avem fabrici, ar fi la mintea cocoşului să nu pregătim pe nimeni pe domeniul automatizărilor, spre exemplu. Dar pregătim! Asta înseamnă că trebuie să avem un program de sprijinire a „privaţilor” de a investi în producţie. Piaţa muncii cere frizeri, să spunem. Dar între cei care se prezintă la aceste calificări există, sînt sigur, şi oameni cu alte aptitudini. Aşa cum, altădată, am refuzat instinctual şi, mai apoi, politic de a ne face întreaga populaţie ţărani, doar pentru interesul „fratelui de la răsărit”, tot aşa trebuie să punem stavilă „prietenilor occidentali”, care ne vor chelneri, covrigari, patiseri, cofetari şi hotelieri. În servicii…

Că învaţă acasă, la şcoala de stat sau particulară, scopul este asigurarea unor generaţii care să facă faţă provocărilor viitorului. Iar acest lucru nu se poate face decît flexibil, în funcţie de ce putem şi, mai ales, ce vrem şi trebuie să facem.