Plouă?!

Iarăşi? … Când crezi că aştepţi ploaia ca pe o binefacere (ceea ce deseori şi este!) după primele rafale te angoasezi, te enervezi, te exasperezi şi o dai pe înjurătură. Când iese soarele, de încălzeşte recolta, pomii, totul, până şi osul cel reumatic, te oţărăşti că transpiri, că e rău, că e îngrozitor de rău, că e insuportabil, te angoasezi, te enervezi, te exasperezi şi o dai pe înjurătură. Când e bine? Păi … era atunci, cândva, odată, când eram copii şi săream coarda sau băteam mingea indiferenţi la vreme şi vremuri… sau când eram adolescenţi îndrăgostiţi, cu capul dincolo de nori … asta e clar! Mai puţin clar este că suntem cârcotaşi „de profesie” , cum s-ar spune, tocăm tot ce mişcă, fiindcă, nu-i aşa, doar avem dreptul şi avem şi dreptate. Adică, doar noi avem dreptate. De ce? De aia! Fiindcă putem!
Ce nu ne convine? Păi, să vedem: Soarele! Soarele ăsta, după ce că va muri peste 4 miliarde de ani, acum e şi plin de pete, de furtuni solare, de radiaţii rele care ne atacă. Apoi Luna! Luna asta, care căpiază mările şi le trânteşte în cap câte-o maree (că tsumami-urile i le provocăm noi, îi prosteşte pe îndrăgostiţi să caşte ochii la ea, jurându-şi amor veşnic ce durează, desigur, un an, poate chiar doi. Luna care face şi câinii să latre aiurea la dânsa, tulburând ordinea mondială, minunată a lucrurilor ce ne izbeşte-n ochi.
Apoi: Timpul! Timpul ăsta care se scurge neobrăzat de indiferent prin noi şi cu noi şi care-acum, zic savanţii, că-i mai scurt. Cum mai scurt, dacă e doar o convenţie? Mă rog, se pare că vibraţia Schumann a Pământului îi dă bice, dar cine suntem noi să protestăm? Oricum, putem, striga în gura mare: „cum de-şi permite?, că doar noi facem legea!”
Apoi: Timpurile! Timpurile astea cu unii, cu alţii, cu unele, cu altele, cu vise, cu speranţe, mai totdeauna dezamăgite, cu „lătrături, cu dat la gioale şi la moacă”, cu ipocrizii multilaterale şi democratic dezvoltate prin toate colţurile junglei, la mâţe, la cotoi, la iepuraşul cel fricos, la leul cel curajos, la hienă, la vulpiţa cutră şi la văcuţa înduioşător de prostucă. Până şi Grivei cel cumsecade, naiv şi fidel, poate fi ademenit uşor cu-n os sau c-un oscior, nici nu contează că-i de plastic.
Apoi: Iubirea! Iubirea asta, nu vedeţi cum s-a schimbat? Cum s-a transformat? Cum s-a evaporat? Unde sunt serenadele de altă dată? Ghioceii? Violetele? Poezia?
Apoi: Speranţa! Speranţa asta, care se tot zice să e ultimul lucru pe care omul îl pierde. D-apoi, nici vorbă, Dle Metastasio, că tinerii de azi, orbiţi de iluzii şi alte Fete Morgane, absolut perfecte, şi-au abandonat Speranţa şi se lasă duşi prin cele lumi, unde desigur, absolut toţi câinii au câte un covrig în coadă şi unde curg râuri de lapte, miere, whisky sau vodcă.
Apoi: Bătrâneţea! Bătrâneţea asta, suduită de Bion, înţeleptul antic, ca „port al tuturor relelor”, care face atâtea mizerii, mai ales când pensia-i de ruşine. Şi care te-azvârle, dacă nu eşti atent, în abisul ăla spurcat unde „până şi iluziile îmbătrânesc”. „Bătrânii ăştia ce mai vor?”.
Apoi: Tinereţea! Tinereţea asta care e o vârstă ingrată, nu doar de foc şi de vis. Care „nu vedeţi cum se-mbracă, cum râd, cum protestează, cum dansează…” „Tinerii ăştia ce tot vor?”.
… aşa spun cârcotaşii, care cârcotesc cârcoteli de toate culorile cârcotelii.
Voi ce spuneţi? Dar eu?
Eu spun aşa: Plouă … Plouă cu derizoriu…

Stela-Maria Ivaneş
P.S. – Sau cum ar zice colegul Cornel Udrea, umoristul cu har: “De ce să ne preocupe esenţialul, când putem şi altfel?”
Păi da. De pildă, un ideal comun normal ar fi binele ţării. Nu credeţi că acesta este esenţialul?