Planul lui Hollande pentru o altă Europă

La Stampa

Un guvern economic european, cu un preşedinte care să poată acţiona pe termen lung. Un guvern care să reducă datoriile statelor, dar care să extindă în paralel “convergenţa socială”, renunţînd la ideea foarte thatcheriană potrivit căreia competitivitatea este totul iar societatea nu contează. Acesta este planul pe care Francois Hollande l-a prezentat la conferinţa de presă din 16 mai şi în acelaşi timp germanilor, pentru a se închide prăpastia nu numai dintre centrul şi periferia UE, dintre Nord şi Sud, ci şi dintre Europa şi cetăţenii săi.

În realitate, nu totul este clar. Nu se ştie exact ce vrea să spună preşedintele francez atunci cînd cere o Europă politică: a reduce politica la un guvern economic este un escamotaj prin care puterea este transmisă unor oligarhii de tehnicieni care răspund numai pieţelor, depolitizînd democraţia. Europa politică înseamnă că statele transferă autorităţii federale superioare o mare parte din suveranitatea lor, pentru a recupera puterea pierdută. Hollande nu spune acest lucru, nici nu promite politica externă şi politica de apărare comună cerute întotdeauna în Germania. Nu este clar cine controlează în cele din urmă guvernul economic, limitat la zona euro.

Totuşi, pasul înainte s-a făcut, iar disconfortul cu care a fost primit de cancelaria germană şi multe ziare germane confirmă acest lucru. Mai ales un pasaj din discursul francez indispune Berlinul: atunci cînd Hollande propune investiţii europene – industrii şi sisteme de comunicaţii noi, energii regenerabile -, o capacitate autonomă de buget a zonei euro şi posibilitatea progresivă de asumare comună a datoriilor. Sînt puncte cruciale, deoarece Europa politică, chiar dacă dorită cu jumătate de gură, nu poate demara fără a se dota cu propriile resurse şi fără a gestiona în comun datoriile fiecăreia dintre provinciile sale.

Indiferent care sînt ambiguităţile franceze, Germaniei îi revine acum să spună ce doreşte în mod serios. De ani de zile, guvernele sale susţin că singurul stat cu vocaţie federalistă este al lor, că Europa este blocată de vetoul anti-federal al Franţei. Este vina Parisului dacă nu avem încă o Europă solidară, o datorie comună, sau eurobonduri. Parisul este cel care nu vrea să cedeze suveranitate, împiedicînd uniunea politică pe care germanii o doresc în special de cînd s-a născut moneda unică. La astfel de obiecţii, Hollande ripostează de data aceasta cu o provocare: “Germania a declarat în mod repetat că este dispusă la o Uniune politică, la o nouă etapă de integrare. Şi Franţa este dispusă să dea un conţinut acestei Uniuni politice, care să fie creată în termen de doi ani”.

Scadenţa 2015 este importantă. Uniunea a progresat întotdeauna aşa – stabilind o dată. Aceasta înseamnă că înainte de alegerile din septembrie, Germania în întregime (nu doar Merkel) va trebui să răspundă provocării, fără a mai folosi Parisul ca alibi. Nu mai este posibil să spui, aşa cum repetă guvernatorul Bundesbank, Jens Weidmann, că eurobondurile, sau alte acţiuni comune, sînt lipsite de sens, atît timp cît “federalismul, adică transferul de suveranitate care trebuie să însoţească eurobondurile, nu este nici discutat nici sprijinit în Franţa “(Le Monde, 26 iunie 2012).

Planul lui Hollande nu este în mod explicit federalist, ci extinzînd mult politicile comune implică inevitabil revizuirea acordurilor existente. Toţi trebuie sa înceteze jocurile duble, începînd cu hegemonicul Berlin. Berlinului îi revine să spună dacă federalismul pe care îl profesează este un obiectiv autentic, sau dacă îl etalează pentru a accelera contrariul: evaporarea suveranităţii politice, supunerea ei pieţelor necontrolate, depotenţarea colectivă a fiecărui stat european cu excepţia sa. Lui îi revine să spună cum se face că subiectul se repetă cu atîta monotonie. Şi în anii “90, Bundesbank a obstrucţionat euro pentru că lipsea o uniune politică nu se ştie cît de mult dorită cu adevărat.

Să fii fidel propriilor principii nu este atît de simplu în Germania, în contextul anti-europenismului care se extinde. Nu lipsesc la Berlin nici cei care resping linia Merkel. Peer Steinbrück, candidatul social-democrat la funcţia de cancelar, denunţă sărăcia economică şi chiar democratică a ţărilor strivite de austeritate. Cere pentru ele un plan Marshall. Aminteşte ce a spus preşedintele elen Karolos Papoulias: Grecia a suferit de foame în timpul ocupaţiei naziste şi suferă din nou acum. Dar nu intră în detalii, nu critică privilegiile naţionaliste din Bundesbank şi interzise altor bănci centrale din sistemul euro.

În discursul pe care Steinbrück l-a pronunţat la 14 mai, la Berlin, cu ocazia premiului acordat de Fundaţia Ebert, pentru cartea despre Europa, scriitorului austriac Robert Menasse, decalajul dintre vorbe şi fapte a reapărut: problema nu sînt statele – aşa cum a susţinut Menasse -, ci aceiacare le guvernează. Cu SPD în locul lui Merkel, Europa se va schimba. După votul german va veni “mana cerească”. Ar fi nevoie de prea mult curaj, pentru a recunoaşte că statele-naţiune europene sînt lipsite de relevanţă în lume şi ar fi prea dezavantajos să se admită că oligarhiile prosperă în vidul politicii şi în numărul mic de state care, sub umbrela pieţelor, se dezintegrează din interior, pînă la a pierde noţiunea de lege şi justiţie.