Piţipoanca

I se mai zice şi pupăza, nu ştiu de ce, căci biata pasăre, zău, n-are nici o vină. Străbunii erau mai oneşti şi o ziceau cu toată gura, mai şi azvîrleau cu pietre în ea, îi aprindeau felinar roşu la poartă, deşi peste veacuri îi legiferau dreptul celei mai vechi meserii.

Asta e o părere – şi unii, cred ei, au dreptatea lor să se-ngrozească.

Altă părere? – alţii explică de ce e normal anormalul azi, cînd totu-i anormal. Te poţi cruci?

Te poţi.

Cum cunoaşte o fată, azi, un băiat, cum se mută la el sau cu el, după cum e situaţia, şi gata, mii de trepte cu farmec, ce s-ar fi cuvenit a fi savurate împreună, s-au sărit brusc. Unde mai vezi azi o privire anume să te-nfioare din creştet pînă în călcîie, unde-i bileţelul parfumat ce ştia şopti o serenadă inimii tale frumos tulburate, unde-i plimbarea de vis sub clar de lună, dansul nebun în ploaie, datul de-a dura prin zăpada pufoasă, în timp ce fulgii ştrengari sărută frenetic feţe îmbujorate de dor… unde-s?

Cuplul începe, aşadar, direct, grăbit, tembel şi cu ochii bine legaţi, doi necunoscuţi dînd buzna cu bocancii în sanctuare de suflet, fluturînd părinţilor jenaţi şi mîhniţi lozinca la modă: „E viaţa mea, fac ce vreau cu ea!”. Încep, desigur, şi certurile, cum să nu înceapă, căci, doar, ce poţi vedea cu ochii bine închişi? Şi ce poţi să faci? Poţi face multe, de pildă, poţi da cu capul în zid, sau, mă rog, cu nuca-n perete, tot aia-i! E timp pierdut, nervi tocaţi, nopţi şi zile de stres ce scot fire albe, fac riduri, nefericesc. Vezi atît de mulţi tineri cu ochii goi sau trişti, împovăraţi de experienţe dure ce le-au turnat în suflet neîncredere şi alte veninuri derivate din ea, marcîndu-i, căci poate nimic nu-i mai periculos decît lipsa de încredere ce va rămîne. Trec trei ani, cinci, zece şi numai ce-i vezi pe cei ce huleau căsătoria cu acte, cum îşi zic „adio” în fel şi chip, de obicei în modul acela care repugnă şi fata redevine „pupăză”, iar băiatul zmeu – leu-paraleu – june-prim – Făt-Frumos şi la peste cincizeci de ani, şi la peste şaizeci, şi la …, c-aşa-i cutuma tîmpită.

Cînd din astfel de „căsătorii de probă” apar şi copii, tragedia-i şi mai cumplită şi întotdeauna mi s-a părut o monstruozitate să chinuieşti, astfel, un copil, care va suferi o viaţă. Te poţi cruci?

Te poţi.

Există şi alte păreri şi alte ocupaţii pentru pupeze, alias piţipoance – şi unii, mulţi, nu mai suportă să le vadă defilînd una-ntruna pe ecran, la ore de vîrf, cu botoxurile şi silicoanele lor la vedere şi vorbele lor goale, dar colorate, ce ţîşnesc din creieraşele lor prea odihnite, căci nu s-au spetit, evident, cu şcoala şi cartea. Lucru de care, se pare, nu le prea pasă, căci după cum se grăbesc să te informeze ziarele, astea cîştigă într-o săptămînă cît o cohortă de profesoare cu facultatea terminată cu brio. Se fac topuri, se comentează, antimodelul lucrează, e peste tot, adolescentele, în căutare de identitate, iau notă şi notiţe, te poţi cruci?

Te poţi.

Mai sînt piţipoance şi de alt gen, căci e mare Insectarul, sînt stilate, parfumate, măritate pe bune, şi numai ce intri-ntr-o sală de tribunal, ori consulţi statistici sau, iarăşi, te încumeţi să citeşti şi să vezi un ziar şi afli cu stupoare cîţi amanţi putea să aibă înainte de divor?, cu masca ei de îngeraş pur şi nevinovat, şi te poţi cruci?

Te poţi.

În fine, nu poţi omite „piţipoanca prinţesă”, suavă şi delicată care, cum deschide gura, cum îi înfloresc pe loc şi se-nşiră aţă, o gaşcă de birjari, ce-njură, vorbesc licenţios, şleampăt, trage vîrtos la măsea, fumează sau nu, dar tot duhneşte, te poţi cruci?

Te poţi.

Ce meserie au, de fapt, piţipoancele astea? – se poate-ntreba unul care nu ştie prea bine, deşi nu cred că-s mulţi ăştia. Orice! Şi chiar că te miri cînd le vezi, le auzi, te izbeşti de ele unde nici nu te aştepţi şi unde nici n-ai putea crede.

„A luat-o rău razna lumea asta, Doamnă!” – zice micul pantofar, vecinul meu, cum tot zic, pentru mine, demult, vox populi, vox Dei.

Dar, bine, bine, cine-i de fapt Piţipoanca?

Nu orice femeie, din fericire. Şi nici orice bărbat, căci doar n-aţi crezut că ei fac, cumva, excepţie?

Asta deocamdată. Şi numai dacă ne dezmeticim imediat din acest mers de-a dura, atît de jos şi atît de entuziast.

Stela-Maria Ivaneş