Petru POANTĂ: Despre trupul poeziei

 Noul volum de versuri Peştera din pom (Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012), al lui Dumitru Cerna, are ca subtitlu „Poeme caju” prin care pune o tuşă exotică imaginii enigmatice din titlul propriu-zis. Caju este un arbore din Brazilia ale cărui fructe au seminţele în exterior: o bizarerie pe care D. Cerna încearcă să o transfigureze într-o metaforă a creaţiei, respectiv a poeziei. Prin analogie, poemul caju ar fi, aşadar, un fel de „specie” insolită a liricii, al cărei specific ar consta în exteriorizarea ostentativă a esenţei, adică a seminţei germinante. Dincolo de intenţia autorului, în realitate avem de-a face cu nişte poeme foarte concentrate, cîteodată de intensitatea şi tensiunea aforismului. Cîte unul conţine o singură imagine şocantă, însă saturată de ambiguităţi sugestive. Iată acest scurt poem de dragoste unde concizia îşi dezvoltă polisemia prin intermediul paradoxului: „animal îndărătnic/ îmi simţi colţii cînd dau/ să te mîngîi”. „Animalul” poate fi aici orice fiinţă, o imprecizie care elimină o eventuală aluzie erotică. Efectul constă de fapt în analogia oximoronică dintre tandreţe şi cruzime, dublată de sugestia unei subtile metamorfoze a celor doi parteneri pe care relaţia textuală îi voalează. Paradoxul tandreţii apare altădată într-o legătură aproape brutală cu moartea. Acum devine dominantă tonalitatea elegiacă, cu sentimentul existenţei lente şi muzicale, ca într-o litanie: „încerc să te cuprind/ în ghearele morţii mele/ încerc să te cuprind/ încerc”. De altfel, sentimentul morţii rămîne una dintre obsesiile poetului, reprezentat uneori ca o invazie agresiv-senzorială, ca în imaginarul medieval: „oasele zornăie/ în pîntecele meu/ în ureche/ zumzetul/ morţii”. În extrema cealaltă, elegia se atenuează în inefabil şi evanescenţă, ca în acest ritual misterios, cu tuşa expresionismului abstract: „presar seminţe negre/ de busuioc/ în vîntul liliachiu al/ nopţii/ ce despărţire”. Deşi asemenea concentrate stilistice par să aibă regimul unor instantanee lirice spontane, ele sînt însă expresii îndelung elaborate şi cizelate, ale unor tensiuni existenţiale de profunzime, dintre care foarte fecundă poetic este cea dintre corporal şi spiritual, cu multiple variante şi nuanţe. Desigur, ca perspectivă de ansamblu, autorul se situează într-un orizont metafizic, poezia însemnînd pentru el revelaţie a unor sensuri ascunse ale existenţei. Dar autorul nu caută exhibarea şi dramatizarea antinomiilor. O singură dată îşi dezvăluie, în cheie morală, natura ambivalentă, însă ca alteritate acceptată: „izgonesc corbii desfrînării/ în mine celălalt/ înlănţuit/ zvîcneşte de dorinţe”. Corporalitatea lumii e, preponderent, transubstanţializată, la limită trupul însuşi fiind salvat ca purtător al stigmatelor, precum în această ţesătură halucinatorie de analogii livreşti: „sucul de rodie îmi arde vederea/ ca-n Renaştere trupul meu prinde a sîngera/ transmiterea divină a stigmatelor/ mi-am spus/ căci trupul Sfîntului Francisc în moarte/ avea aceleaşi răni”. Simbolismul religios cristalizează vibrant în reprezentarea poeziei ca revelaţie. Poemul este o entitate sacră a cărei substanţă cristică se regăseşte în sufletul poetului precum vocea lui Isus în cea a evanghelistului. Dumitru Cerna reiterează în fond viziunea biblică asupra originii divine a cuvîntului, poezia apărîndu-i ca o imagine a demiurgului „înveşmîntat în frumuseţe”, cum se spune într-un verset. Înaintea copleşitoarei prezenţe, căutările poetului sfîrşesc în adoraţie pioasă: „cine a atins veşmintele poeziei/ nu mai poate rătăci cuvîntul/ poticneşte-mă poticneşte-mă/ la tivul de aur/ al veşniciei lui”. O asemenea idealizare a poeziei o întîlnim şi în alte ipostaze, expresivă fiind, bunăoară, imaginea ei ca furoare mistică a trupului: „m-au năpădit cuvintele/ au crescut în mine vara/ trupul meu de volbură inelată/ se potoleşte atins de sminteală”. Există în toate poemele volumului, indiferent de mesajul diferit de la unul la altul, o gravitate de o solemnitate extremă care se datorează unei conştiinţe poetice sacramentale. Autorul scrie mereu cu sentimentul că oficiază un cult misterios al limbajului. Esenţializat adeseori pînă în proximitatea obscurizării, textul are aerul unei inscripţii sacre care, pentru a fi înţeleasă, pretinde o lectură ceremonială şi repetată. În ordine strict poetică, tehnica autorului se revendică de la criteriile modernismului, mai exact de la vîrsta de aur a „stilului înalt” al acestuia. Opţiunea nu e deloc inocentă, ci, dimpotrivă, programatică şi polemică, avînd ca referinţă în special mizerabilismul şi, în genere, fenomenul de dezvrăjire al creaţiei.