Personalităţi ale Marii Uniri: Ştefan Cicio Pop (1865-1934)

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu prezentarea unuia dintre principalii protagonişti ai momentului de la 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop.

 Anul celebrării centenarului Marii Uniri şi cel al patrimoniului european constituie un moment primordial pentru a cugeta la marii intelectuali şi eroi, care sunt alături de noi şi azi, şi ne călăuzesc prin spiritul şi operele lor în încercările fundamentale cu care ne confruntăm zi de zi şi ne întăresc lăuntric în faţa acestor transformări profunde ce se produc în lume şi în societate.

 Numele său poartă astăzi cu blândeţe spiritul uman spre acea epocă sublimă a luminii, aşa cum fusese numită în viziunea filosofului Lucian Blaga, spre adevărata „Oră Astrală”, în care idealul naţional de veacuri, Unirea naţională a tuturor românilor, prin Marea Adunare din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia pe câmpul lui Horea şi în prezenţa a peste 100 de mii de români, prin voinţa naţiunii delegată democratic prin mandatul celor 1.228 de delegaţi, a fost îndeplinit.

 Unul din principalii protagonişti ai Marii Uniri, Ştefan Cicio Pop a participat şi a inaugurat Marea Adunare de la Alba-Iulia, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Naţional Român din Transilvania. Alături de personalităţi ca Alexandru Vaida-Voievod, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Vasile Lucaciu, a purtat cu multă verticalitate făclia spirituală a neamului românesc transmisă şi însufleţită de personalităţi de talia lui Andrei Şaguna, Inocenţiu Micu Klein, Gheorghe Şincai, Ioan Budai-Deleanu sau Petru Maior demonstrând întregii lumi că elitele sunt infailibile.

 Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri nu a fost un gest de bunăvoinţă din partea marilor puteri ci expresia unei afirmări democratice preexistente pe care societatea civilă românească din Transilvania şi Biserica ortodoxă le-a cultivat, reprezentând în egală măsură experienţa democratică liberală acumulată de români pe parcursul mai multor decenii şi încununarea eforturilor naţiunii române şi a solidarităţii de o parte şi de alta a Carpaţilor.

 Unirea de la 1 Decembrie şi proclamaţia de Unire, nu s-a făcut împotriva vechilor stăpânitori, încă din primul punct al declaraţiei de la Alba-Iulia, de Unire a Transilvaniei cu România, era garantată atribuirea de drepturi largi minorităţilor naţionale, începând cu şcoala.

 În deceniile premergătoare Marii Uniri, Ştefan Cicio Pop alături de alţi intelectuali români transilvăneni s-a dedicat demersurilor şi luptei politico-naţionale româneşti, fiind conştient de importanţa recunoaşterii limbii române ca limbă oficială în Transilvania, alături de maghiară şi germană. În 1894, în „Procesul memorandiştilor”, s-a numărat printre avocaţii apărării, în acest sens a reuşit să obţină amnistierea semnatarilor cu ajutorul intervenţiei regelui României Carol I pe lângă împăratul Franz Joseph. În 1905 a fost ales în Parlamentul de la Budapesta, ca deputat de Şiria. Din această poziţie, a încercat să facă cunoscute drepturile naţionale ale fraţilor săi ardeleni. În 24 septembrie 1906 a fost condamnat la Cluj de către autorităţile maghiare la 3 luni de temniţă şi o amendă de 800 de coroane pentru două articole publicate în „Libertatea”, care nu au corespuns politicii austro-ungare privind naţiunea română din Transilvania.

  Ca om politic a văzut în politică: arta binelui comun. Numeroasele sale deplasări în teritoriu pentru a cunoaşte problemele cu care se confruntau românii atestă de asemenea acest lucru. De o atenţie deosebită s-a bucurat zona Munţilor Apuseni, locuită aproape în exclusivitate de către români, unde a călătorit în numeroase rânduri pentru a putea face cunoscute în parlamentul de la Budapesta nedreptăţile care au fost comise în rândul comunităţilor de români, care aveau consecinţe profunde în plan demografic, cultural şi politic. În ciuda faptului că în rândul marii majorităţi a populaţiei imperiului, Austro-Ungaria dobândise titulatura de „închisoarea popoarelor”. Ca cetăţean al statului din care a făcut parte, a respectat, a cunoscut şi a preţuit legile, istoria şi cultura acestuia. În multe rânduri, cu o înţelepciune pilduitoare a prezentat şi invocat exemple din istoria Ungariei în eforturile sale pentru apărarea drepturilor şi a identităţii naţionale româneşti. Cu toate că românii reprezentau populaţia majoritară din Transilvania, aceasta a fost expusă politicii de asimilare, şi a fost defavorizată din punct de vedere economico-social din cauza măsurilor arbitrare luate de guvernanţi.

 A fost alături de populaţia românească din Transilvania în toate problemele cu care s-a confruntat. În faţa marasmului şi problemei emigrării masive din Ardeal, analizând cu multă rigurozitate aceste chestiuni a intervenit cu verticalitate în şedinţa din 19 iulie 1906 în cadrul legislativului din Budapesta, adresând problema alterării structurilor etno-confesionale, emigrărilor şi a colonizărilor, afirmând că nu prin măsuri poliţieneşti se poate stopa emigrarea. Tot în acest an, în reuniunea parlamentară din 6 decembrie, a susţinut un discurs în care a denunţat proiectul de lege referitor la bugetul ministerului de agricultură, referindu-se la situaţia grea a locuitorilor din Munţii Apuseni. În 3 decembrie 1908 a abordat chestiunea iobăgiei, a sărăciei şi a pedepselor aspre impuse asupra românilor. În 8 mai 1905, alături de clubul parlamentar dualist a denunţat politica de asimilare. În răspunsul său către baronul Bánffy Dezsö al cărui ţel vital era sistarea statului poliglot, Ştefan Cicio Pop a evocat înţelepciunea sfântului Ştefan, citând astfel un mesaj al său către fiul lui Emeric, în care afirma: „regnum unius linguae unius stirpis fragile et imbecille est.” În viziunea monarhului maghiar, prin cultivarea spiritului lor naţional, naţionalităţile şi popoarele vor deveni stâlpi ai ţării şi ai coroanei. În 2 iunie 1906, în adresa asupra proiectului de lege referitor la impozitare, în apelul său privind respectarea drepturilor naţionalităţilor l-a invocat pe liberalul W. Gladstone, dar şi pe liberalii maghiari Ferenc Deák şi Kossuth Lajos. La 26 octombrie 1906 a intervenit asupra legii dezvoltării industriale. În 21 ianuarie 1908 a adresat chestiunea recrutării şi în cea agrară. La 18 mai şi la 23 august 1908 a condamnat proiectul politicii de colonizare. Reprezentantul român a afirmat „de noi nu se îngrijeşte imperiul deşi am dat cele mai strălucite pilde de virtute şi jertfă în războaie.”

 În toamna anului 1918, când Marele Război era spre final, iar Imperiul Austro-Ungar la un pas de dezmembrare, ca urmare a ideologiei lansate de preşedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, prin celebrele paisprezece puncte wilsoniene, românii, şi-au asumat responsabilitatea desprinderii Transilvaniei de Ungaria în virtutea unei guvernări eficiente a acestei provincii, devastate de patru ani şi mai bine de război. În 30 octombrie 1918, Ştefan Cicio Pop a fost unul din fondatorii Consiliului Naţional Român Central din Transilvania. La Marea Adunare de la Alba-Iulia, a fost ales ca membru al Marelui Sfat Naţional al Românilor din Transilvania, iar mai târziu, în 2 decembrie, vicepreşedinte al Consiliului Dirigent. A fost conştient de importanţa seculară a acelor momente, a simţit cu tărie vibraţia spiritului naţional, freamătul şi sacrificiul generaţiilor de până atunci. În lupta sa pentru unitatea naţională i-au fost alături tinerii, în a căror inimi pulsau aceleaşi idealuri spirituale şi culturale, care prin manifestări de fuziune naţională de ambele părţi ale Carpaţilor, şi-au cultivat constructiv energiile creatoare în consolidarea statului român şi în făurirea României Mari.

 În personalitatea sa regăsim nobleţea şi generozitatea intelectualului, înţelepciunea, omenia şi solidaritatea umană, trăsături fundamentale ce vor sta la baza viitorului stat român unificat: în toamna anului 1918 şi-a ipotecat casa alături de toate proprietăţile pentru a cumpăra arme şi uniforme gărzilor naţionale din armata românească a Transilvaniei. Ar fi impropriu să gândim că inima sa nu a fost în permanenţă alături şi de românii de la sud de Carpaţi. În 22 ianuarie 1919, într-un interviu cu privire la participarea Ardealului la viaţa politică din România Mare a afirmat: „Nucleul, chiagul României-mari este şi rămâne regatul. Spre el trebuie, hotărât, să convergeze toate silinţele noastre de pretutindeni. Aici sunt bărbaţii politici cu adâncă experienţă şi o viaţă politică cu vechi tradiţii. Eu văd mult mai roz decât dvoastră, cei de-aici, chiar scăderile partidelor dvoastră politice. Nucleul acesta al românismului, peste care au trecut atâtea vicisitudini istorice, şi care nu numai a rezistat, dar s-a întregit cu noi, trebuie să aibă calităţi infinit mai robuste decât socotesc eu însumi. De aceea nu găsesc întemeiat pesimismul dvoastră al celor de aici. Mai târziu, odată cu contopirea noastră sufletească, în Constituantă, desigur că şi noi vom lua parte la viaţa politică a regatului, căci atunci în viaţa parlamentară, se vor închega partidele pe chestiuni integrale de principii. Atunci va veni şi doritul amestec politic între noi.”

 Activitatea sa politică şi diplomatică, ca Ministru de Externe, vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, în repetate rânduri ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, preşedinte al Adunării Deputaţilor, a conferit României un prestigiu important la nivel internaţional. Un adevărat vizionar european, conştient de importanţa istorică, de originea latină şi apartenenţa profund europeană a românilor, cu o percepţie aparte asupra europeismului şi a culturii europene, un pacifist prin excelenţă, întotdeauna preocupat de importanţa contextului geopolitic mondial, alături de personalităţi de talia lui Nicolae Titulescu, Léopold Boissier, Julián Besteiro, Elena Văcărescu sau Gheorghe Mironescu a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului cultural şi politic european.

 Ştefan Cicio Pop a lăsat peste veacuri viitoarelor generaţii un adevărat legat de viaţă, ce se cuvine a fi preţuit şi cinstit de fiecare român, trasând liniile fondatoare ale României cu o credinţă fermă şi nezdruncinată într-un destin şi un viitor luminos prin cultivarea şi dezvoltarea valorilor naţiunii române întru bunăstarea şi fericirea întregii umanităţi.

 Dr. Flaviu Vasile Rus, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeş-Bolyai

 Bibliografie:

 Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Vol. III, Bucureşti, 1936.

 Corneliu Pădurean (Coord.), Ştefan Cicio-Pop. Studii, Arad, Gutenberg Univers, 2009.

 Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, Vol. III, Sibiu, 1915.

 Sursa fotografiilor:

  Complexul Muzeal Arad.