Pe urmele Cardinalului Iuliu Hossu, în pelerinajul credinței

Urmele pașilor celui care a fost păstor de suflete și vestitor al credinței, Cardinalul Iuliu Hossu, Episcop de Gherla și de Cluj-Gherla, luminează din trecute istorisiri, lumina lor deschide fante largi în vălul timpului, uimiți ochii-l pot vedea cum trece, cu statura-i înaltă, pășind parcă pe deasupra mulțimilor ce-l urmau murmurând cu voci unduitoare rugăciunea cântare: „Nu lăsa, Măicuță,/ să pierim pe cale, / că noi suntem fiii, / lacrimilor tale”. Și așa, urmând Păstorul blând, se scriau în lutul drumurilor din ținuturi transilvane versurile lui Gheorghe Marina, călugăr din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare: „O, Măicuță Sfântă, / te rugăm fierbine, / să ne-asculți de-a pururi, / marea rugăminte…”. Rugăminte despre necazuri și lipsuri, despre părinți și frați, despre cei dragi duși departe, pe fronturi de luptă, toate-i treceau Arhiereului prin inimă și erau urcate spre cer cu voce puternică, liturghisind la locul de-nchinare. Și-n rugăciunea sa cuprindea toate aceste mulțimi cu desagii plânsetelor lor, mijlocind, pentru toți, de la Domnul, ajutor și-ndurare.

Anunța Episcopul an de an în ziarul oficial al eparhiei sale, Curierul Creștin: „În slujba cuvântului Domnului voi alerga și în acest an la sfintele mănăstiri (…) pentru a pontifica pelerinagiile credincioșilor scumpi, cari sunt încredințați și vor alerga și de această dată cu miile. Venerații Frați (n.n.- preoți) vor aduce aceasta la cunoștința credincioșilor din bună vreme, arătându-le că-i voi aștepta acolo pentru sufletească îmbrățișare”. Așa chema credincioșii la Nicula, Bicsad, Lupșa din Apuseni, Moisei, Strâmbu din Munții Lăpușului, sau la Cluj – la biserica Calvaria, la alte mănăstiri și biserici, în sărbătorile de hram. Sunt locuri ce poartă urmele sale luminoase, până azi anticamere ale veșniciei, unde poposeau zeci de mii de români ardeleni, pe ale căror umeri istoviți de poveri a crescut timpul și cu el noi, cei de azi, în viața pământească încă, dar însetați de marea Înviere.

„«Cuvintele mele sunt viață» – așa a grăit Isus Hristos, Domnul nostru… Cuvintele Domnului sunt suflet și sunt viață” – a rostit Episcopul Hossu la inaugurarea unui nou pelerinaj, la mănăstirea din Buciumi, în 29 iunie 1943, cuvinte transmise peste timp de pr. Valeriu Gr. Sima (Tribuna Ardealului, nr. 830, 10 august 1943). „Toată învățătura Domnului trebuie să treacă în viața noastră. Trebuie să trăim învățătura Domnului. Să împlinim cuvintele Lui!”, spunea cu voce de tunet Ierarhul. „Această dumnezeiască scânteie, care este întru noi, sufletul, nu-i legat de vreme și de depărtare. Inima ta, simțirea ta, trece departe, la mii de kilometri, într-o clipită. Dumnezeu a făcut sufletul frumos și l-a așezat în lumină și bunătate. Dar, prin păcat, a căzut din această frumusețe”.

„Arătarea Mântuitorului în lume iarăși a adus lumină mare, care a strălucit din nou în sufletul oamenilor răscumpărați. Pentru ridicarea celor căzuți în întuneric și în umbra morții, s-a arătat Fiul lui Dumnezeu în lume. Pentru așezarea lor iarăși în iubirea lui Dumnezeu, în fericirea și bucuria Lui. Viața darului, a iubirii lui Dumnezeu, iertând pentru jertfa lui Isus pe vrăjmașii noștri. «Eu am venit în lume ca viață să aibă și din prisosință să aibă»(Io 10,10), zice Mântuitorul. «N-am venit în lume să judec lumea, ci să mântuiesc lumea»(Io 12,47), a spus Isus. Pe vrăjmaș l-a împăcat cu Dumnezeu și l-a așezat iarăși în brațele lui Dumnezeu. Aceasta-i «evanghelia» (trad. gr.- bunăvestire)… bunavestire a desrobirii tuturor. (…)

Sufletul creștinului este acesta, care arde în nemurire. Altfel, am fi asemenea dobitoacelor dacă n-am purta această nădejde: învierea morților și viața veacului, ce va să fie. «Cel ce crede întru mine, are viață veșnică» (Io 6,47), zice Isus. Acesta-i creștinul dintru început, aceasta-i fericirea creștinului, ca să fie fericit când plânge, când însetează, când flămânzește, când e prigonit. „Bucurați-vă, că plata voastră multă este în ceruri”.

De la început, cei care credeau în nemurirea sufletului erau creștini. Mulți au intrat în prigonire până la moarte, unde mergeau fericiți cu toții, mărturisind pe Isus Hristos, Domnul nostru, care le-a făgăduit viața veacului ce va să fie. Creștinii n-au ales calea ușoară de scăpare, lepădându-se de Hristos, ci mai bucuros mergeau la moarte…

Credința trebuie trăită. Plinitorii poruncilor lui Dumnezeu au viața creștinească și darul lui Dumnezeu în suflete, iar iubirea lui Dumnezeu umbrește asupra lor. Acesta-i îndemnul care ne vine din viața apostolilor: tărie în credință, statornicie în credință, în orice împrejurări ale vieții…

Scârbe multe au avut apostolii, dar au primit mai bine moartea, decât să se lepede de credință. Deoarece credința-i cel mai mare dar al lui Dumnezeu.

Credința e cale de mântuire. Această comoară scumpă moștenită din moși-stărmoși, să o păzim cu statornicie. Prigoniri au fost totdeauna și vor mai fi, până la sfârșitul veacurilor. Satana, tatăl minciunii, dă și astăzi luptă contra lui Isus Hristos. Răul luptă contra binelui. Dar, cei ce fac binele și se luptă cu răul, cu Satana, dacă vor fi statornici în această luptă pentru credință, vor birui, moștenind de la Hristos viața veșnică, viața așezată întru pacea lui Hristos. Numai atunci vom fi fericiți, chiar de vom plânge și de vom suferi. Dacă trăiește în noi Hristos, vom avea biruința sufletului nostru bun…”

Este învățătura celui ce a împlinit apoi, prin pelerinajul vieții sale pământești, cuvintele rostite. Episcopul Iuliu Hossu a ales să îndure prigoana comunistă, păzindu-și credința în unire cu Scaunul Apostolic al Romei. Închis în toamna lui 1948, a îndurat anchete, umiliri, foame, frig, a cunoscut asprimea detenției la Sighet, a trăit ani îndelungați în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani, păzit, urmărit, înconjurat de sârmă ghimpată, până la moarte (în 28 mai 1970).

A suferit pentru Hristos, acum e fericit cu Hristos. A fost, întreaga sa viață, pelerin al credinței și conducător al turmei încredințate spre mântuire. Răspundea, tuturor celor ce-i cereau să-și lepede credința: „Credința noastră este viața noastră”. Cu voia lui Dumnezeu, finalizarea procesului de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici martiri se apropie și Biserica Catolică, prin Pontiful Roman, îl va declara „Fericit”, ridicându-l la treapta altarelor, devenind astfel far luminos călăuzitor pentru pelerinii acestei lumi.

 V.S.