Pe DRUM cu Ioan Mircea Corpodean

 Sînt drumuri cît o viaţă, cu treceri prin timp marcate cu precizie de ceasornic (la finele fiecărei poezii autorul notează data, locul şi ora la care aceasta a fost scrisă); un parcurs iniţiatic, am putea spune, început prin 1965, la Cluj şi prin ţară, şi adus, cu unele popasuri, pînă în zilele noastre. Cu volumul DRUM (Casa de Editură DOKIA, Cluj-Napoca, 2012), Ioan Mircea Corpodean se află la cea de a doua sa reunire de poeme-gînduri, poeme-mărturisire, poeme-viaţă, care se ţes, mai limpede şi mai armonios, precum o cămaşă, „borangic din borangic”: „Borangic din borangic/ E cămaşa mea” (Laura). Deşi torturat de contradicţii, de „ne-nţelesuri şi mai mari”, el păşeşte mai sigur şi mai apăsat pe tărîmul poeziei, asumînd reuşite certe, acumulări „in crescendo”. La aproape fiecare pagină cititorul descoperă cuvîntul care nu-şi găseşte astîmpăr – asemenea autorului însuşi, pentru care, dacă clipa s-ar opri în loc, ar însemna o aspră povară. Şi aşa, cuprins de un veritabil „fanatism” al rostirii/ aşternerii cuvîntului, poetul scrie, scrie, aproape sub hipnoza unui dicteu automat, pînă cînd rezultatul căutărilor se-apropie de poezie. Observăm, de la o vreme, că noţiuni generale precum singurătate, hazard, flacără, raţiune, necunoscut, veşnicie ş.a. străbat praguri de nelinişti, întrebări, confruntîndu-se mereu cu alte şi alte metafore. Pentru a se explica, poetul recurge la transformarea limbajului curent într-unul abia schiţat, căruia îi alătură imagini sugestive, adevărate schiţe în tuş, crochiuri aforistice, ca în „Zbor: Vulture/ Pasăre mare,/ Pasăre din mine./ Plutesc/ Alături de tine,/ Eu, gîndurile mele/ Şi tu, cu gîndurile tale./ Pasăre, au renăscut,/Au renăscut oraşele./ Sînt cuiburi de rîndunele,/Alb şi negru,/ Rîndunele,/ În cuib de rîndunea./ M-am odihnit,/ Sînt un copil,/ Sînt un pui de om,/ Sînt un pui de rîndunea,/ Zbor”; sau ca în

„Trec: Trec încet/ Pe şoseaua care mă duce/ Spre locul ales./ Paşii mă duc/ Într-un ritm săltăreţ./ Mersul meu e acelaşi,/ Nu mă opresc,/ Nu mă obosesc,/ Am energie/ Pentru un drum oricît de lung,/(…) Am ajuns într-o gară,/ La un tren,/ Pe o linie îngustă./ Aburi, scîntei şi fum,/ Miros de cărbune,/ Dulcele miros de fum./ Am ajuns!”.

Volumul în discuţie lasă impresia unui jurnal intim în care predomină poezia de dragoste, adesea însă autorul refugiindu-se în spatele acelui tainic ego confesiv – de aici neliniştile, îndoielile, temerile ce-şi fac loc în circuitul ideilor. Cînd nu spui nimic şi totuşi spui atît de multe, comunicarea vine din locuri adînci şi atinge culmi la care nici n-ai fi visat. E în aceste versificaţii şi poveste timidă, şi îndrăzneaţă, şi rostire senzuală, şi resemnare, şi speranţă. Multă speranţă. De aceea, poemele-gînduri, poemele mărturisire, poemele-viaţă ale lui Ioan Mircea Corpodean induc, prin intermediul unor elemente spontane sau cvasi livreşti, valori morale care nu se perimează.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro