Păstorul și ușa

Iisus bate uneori la ușa omului, pentru ca inima-i să-I deschidă și să devină gazda lui Dumnezeu. Alteori El stă îndărătul ușii, pentru ca cel ostenit și împovărat să intre întru odihna dumnezeieștii sale gazde.

În amândouă ipostazele, El este un Iisus care așteaptă.

De data aceasta (Ioan 10, 1-6), Iisus este cel așteptat. Există o ușă – una singură – a staulului, prin care nu poate intra legitim decât un singur ins: păstorul. Autoritatea lui se legitimează prin aceea că oile îl recunosc drept stăpân; prezența lui le conferă siguranță și liniște. Oricare altul nu poate pătrunde înlăuntru decât peste gard, cale de acces inspiratoare de agitație și spaimă. Între stăpân și turmă s-a instalat un climat de familie, acela al bunătății în care orice formă de agresivitate denunță intruziunea. Există și un instinct al divinului.

E dimineață, oile și-au așteptat păstorul, el a intrat în staul și le îmbrățișează cu privirea unei nemărginite iubiri. Este o regăsire.

În drum spre pășune el a ieșit cel dintâi pe ușa staulului, iar ele îl urmează cu simțul perfect al certitudinii. Nu-i văd decât spatele, dar aceasta nu înseamnă că el și-a întors fața de la turmă, El nu are spate. Dumnezeul din muntele Sinai, față către față, este același cu cel al pribegilor din pustiul Sinaiului, Dumnezeu-călăuză. A călca pe urmele pașilor lui Iisus înseamnă, de fapt, a fi împreună cu El.

Autenticitatea păstorului se adeverește printr-un criteriu suprem: jertfa. Spre deosebire de paznicul plătit cu simbrie, el rămâne statornic în pază și e gata oricând să-și dea viața pentru salvarea turmei; lupii nu vor ataca întâia oaie, înainte de a-l sfâșia pe el. Model arhetipal pentru păstorul de suflete, nu întâmplător îl amintește Biserica în sărbătorile sfinților sfințiților ierarhi.

Și acum, o constatare extraordinară. În una și aceeași rostire Iisus de definește pe sine nu numai ca fiind păstorul care intră și iese pe ușa staulului, ci și drept ușa însăși. Tot cel intră pe această ușă, „se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla”.

Statică și instrumentală în aparență, ușa aceasta se dovedește dintr-odată, ca într-o revelație, personală și dinamică. Un Iisus care se traversează pe sine însuși, dar niciodată singur, ci împreună cu ai Săi. A intra și a ieși e un fel de a spune, orice în ce sens ai folosi-o, ușa nu te poate duce decât înlăuntru.

Nu e un paradox, ci o antinomie. Antinomia lui Iisus, care este în același timp preot sacrificator și victimă sacrificată; Cel ce se aduce pe sine drept jertfă de răscumpărare.

Păstor și ușă, Iisus Cel-așteptat și Cel-ce-așteaptă.

† Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu ANANIA

(Text inedit din arhiva Fundației „Mitropolitul Bartolomeu”)