Partea plină a paharului

Ilie CĂLIAN

E  în firea lucrurilor ca, la sfîrşit de an, să privim cu bună credinţă şi umor atît partea plină, cît şi partea goală a paharului. Adica, vorbind de politică, de evenimentele acestui an – pe sfîrşite, în momentul în care scriu -, să încercăm să ne despărţim de ele “iertînd” necazurile, bucurîndu-ne de reuşite şi sperînd la ceva mai bun sau, în orice caz, la nu mai rău. A fost un an “greu”: alegeri locale; referendumul pentru demiterea lui Băsescu – reuşit prin votul “pentru” a 7,4 milioane de alegători, dar eşuat prin manevrele “fraţilor politici” ai lui Băsescu şi PDL din Uniunea Europeană; victoria parlamentară devastatoare a USL; reinstalarea lui Victor Ponta ca prim-ministru; pactul dintre acesta şi Băsescu.

Evenimentul cel mai clar, dincolo de detalii conjuncturale şi aparenta victorie a lui Băsescu, rămas în fotoliul de la Cotroceni, îl reprezintă ieşirea acestuia – la modul practic – din viaţa politică instituţională a României, indiferent dacă-şi va duce sau nu mandatul pînă în 2014. Bineînţeles, menţinerea lui Băsescu la Cotroceni, în pofida voinţei a 7,4 milioane de alegători, adică mult mai mulţi decît cei care l-au votat la ultimul scrutin prezidenţial, a fost prezentată de lingăii din presa “cotrocenistă” drept cea mai mare victorie a celui mai bun politician al anului. Da, faptul poate fi privit şi aşa. Numai că devine mult mai interesant de văzut care a fost şi cum a evoluat atitudinea unora dintre cei mai notorii lingăi ai săi din ultima vreme – sau din 2004 încoace -, ca simptom al urmărilor “victoriei”.

Cei mai în vîrstă îşi amintesc, probabil, că în 2004 o sumedenie de “intelectuali”, de “europenişti”, de anticomunişti care mîncau democraţie cu polonicul, ne pregăteau pentru marea victorie, superdemocratică, a Alianţei DA (PNL+PD), avîndu-l în frunte pe campionul democraţiei, social-democratul, pe atunci, Traian Băsescu, cel mai social-democrat, cel mai autentic reprezentant al “stîngii”. Un publicist făcea un facil joc de cuvinte, vorbindu-ne despre Băsescu precum un nou Traian, venit să cucerească Dacia şi să făurească un nou stat (şi un nou popor?) (Mai tîrziu, ideea urma să fie reluată, la modul cel mai penibil, de cea mai strălucită exponentă a “băsescianismului”, care ne informa că noi toţi sîntem urmaşii lui Traian… Băsescu.) Dar, mai “profund”, un scriitor la modă vorbea despre Băsescu, tot encomiastic, ca despre Alexandru cel Mare, Macedon, care va intra în fruntea statului tăind nodul gordian, cu sabia forţei sale. Asta se întîmpla pe fondul unei paroxistice propagande justiţiariste, în care feluriţi propagandişti din felurite “societăţi civile”, dar şi Băsescu însuşi, ne propuneau ca model, pentru viitorul preşedinte “democratic”, metodele lui Vlad Ţepeş. Fireşte, era, acest justiţiar, susţinut de “boierii minţii”, ca reprezentanţi ai democraţiei…

Dacă tragem linie şi facem suma “calităţilor” lui Băsescu, invocate de lingăii săi (şi de el însuşi: “cu mîna mea îl execut!”), vom observa că drumul spre democraţie urma a fi deschis de o persoană care ar fi avut ca model personalităţi antice imperiale sau tirani capabili de cumplite atrocităţi, din vremea feudalismului. (De altfel, înşişi “boierii minţii” care-l promovau se autodefineau ca reprezentanţii unei societăţi apuse, feudală, şi nicidecum ai unei structuri statale democratice, parlamentare.) Aşadar: un preşedinte autocrat, tiranic pînă la cruzimea bolnavă a lui Ţepeş), ar fi urma să ne lumineze calea spre democraţia de tip occidental!…

Acum, la sfîrşitul lui 2012, după “victoria” care-l plasează într-un ziar “cotrocenist”,drept cel mai bun politician al anului, Băsescui începe a fi părăsit de lingăii săi. Unul a renunţat să mai publice vreun rînd în ziarul în care l-a slujit pe “Alexandru cel Mare”. Alţii nu ştiu cum “s-o dea la-ntors”. Dar cel mai minunat este cel pe care propriul ziar îl consideră “analistul politic al anului” şi despre a cărui deontologie nu mă obosesc să vorbesc. Zicea, acesta, în urmă cu cîteva zile, că Băsescu a eşuat pentru că el a gîndit şi iniţiat reforme de maximă valoare şi utilitate pentru români, dar a făcut o mare greşeală: i-a considerat pe români nemţi, capabili să urmeze disciplinaţi drumul reformelor. Vă rog să nu vă gîndiţi la “reformele” în sine, ci la Băsescu. Vă rog să vi-l imaginaţi pe acesta nu ca pe unul de la Golden Blitz sau de la cheful prelungit pînă dimineaţa, după care se urcă beat la volan, ci ca pe un sobru prinţ german, care-şi conduce principatul cu rigoare. Să vi-l imaginaţi nu tropotind cu ţigăncile la “Cireşica” ori la vreo serbare a lui Bercea Mondialu’, alături de soaţa sa, “dăruită” cu un colan de aur, ci delectîndu-se spiritualizat şi protocolar la un concert de Bach. Să vi-l imaginaţi, deci, pe căpitanul de vapor, care se lăuda cu frecventarea bordelurilor marinăreşti, în chip de principe luminat, vreun Wilhelm gîndind în de/die/das cum să creeze din România o Prusie a secolului XXI, o culme a democraţiei euroatlantice! Hă-hă-hă!…

Grav este altceva: nu faptul că cineva fabulează despre calităţile extraordinare (de cultură, înţelepciune, tact şi diplomaţie) ale marinarului de la Cotroceni, ci că, din raţionamentul “analistului politic al anului”, reiese că nu Băsescu este de vină pentru aceşti catastrofali ultimi ani, ci poporul român, pentru că nu este “neamţ”, capabil să-l urmeze. Păi, şi Hitler s-a plîns de poporul “său” deşi era “neamţ”… Este adevărat: cînd nu i-a mers ca primar general al Capitalei, Băsescu a cerut un nou consiliu general. Acum ar trebui să i se dea alt popor?!

Dar, cum spuneam, trecînd peste aberaţiile lingăilor lui Băsescu, putem vedea partea plină a paharului. Cît o fi de mică, ne poate fi de folos ca să ne facem, cu încredere, urarea
ANUL NOU FERICIT!