Părintele Anania

Nu  mulți tineri au  norocul de a întâlni, la vreme, o personalitate dispusă să le tuleze opțiunile. Destui caută un maestru, un îndrumător, care nu va fi tatăl biologic, prietenul de familie sau preotul din cartier, ci străinul, prima călăuză cu care ieși în lumea mare, părăsind cercul familial.

Rari sunt cei care, după cum spuneam, se bucură de șansa unei asemenea inițieri. Poți firește întâlni personalități care te fascinează, de care te îndrăgostești, dar care nu au timp de tine. Cred însă că oricare personalitate echilibrată (care, după căutarea de sine, e capabilă să dăruiască) este și produsul unei adevărate ucenicii. Întrucât consider că am avut această șansă, mi-ar plăcea să înșir aici câteva argumente. E ingrat să evoci, pe scurtimea câtorva pagini, o experiență suficient de bogată pentru a face obiectul unui volum de memorii, dar mă consolez cu gândul că datoria mărturisirii își află prețul mai degrabă în intenție decât în măsură.

L-am cunoscut pe Părintele Bartolomeu (Valeriu) Anania, ulterior Arhiepiscop și Mitropolit al Clujului, acum 30 ani, când am pătruns timorat în biroul directorial unde fusese „cazat” după întoarcerea sa forțată de la Detroit. Biroul, cocoțat în foișorul neoromânesc al Institutului Biblic, avea deja patina locatarului său: enorma sobă duduindă, un mobilier cu aspect bisericesc, o bibliotecă policromă (din care nu lipseau edițiile critice ale Scripturilor grecești sau ebraice) și, firește, un jilț adus parcă din castelul Bran. Omul care s-a ridicat să mă întâmpine era un bărbat impozant, râzând haiducește din miezul unei bărbi colier. Reverenda lui elegantă, peste care purta o bundiță cu margini îmblănite, privirea grea de o intensitate scrutătoare, vocea puternică, cătrănită pe rrr-uri pronunțate viguros, și mâinile robuste, dintre care una prindea o țigară cu filtru alb, mi s-au impus din prima clipă. Gazda mea avea gesturi de boier, o curtoazie francă și vocabularul unui intelectual coborât din acea cultură pe care comunismul căutase să o sufoce, fără a izbuti, iată, întru totul. Oricum, era poate prima oară când aveam de-a face cu un preot în care harul nu se ascundea îndărătul unui clișeu.

Cântărindu-mă scurt a aflând că doream să studiez teologia, mi-a propus un post de corector zilier, pentru a mă familiariza dinlăuntru nu atât cu cele duhovnicești – e greu să te sfințești într-o editură – cât cu instrumentarul unui domeniu pe care nu-l privisem decât de la frontiera scrierilor unui Berdiaev. Discuția în care ne-am adâncit îl va fi amuzat evocându-i, poate, propriile tribulații juvenile. Bănuiesc că vorbeam afectat, abuzând de neologisme, mizând pe o gesticulație distins-declarativă și căutând, ca orice adolescent, să conving. Sunt sigur – fără să-mi pot aminti ce anume am abordat ca prim subiect – că am încercat să-l epatez cu lecturile mele, afișând o deplasată intimitate cu marile duhuri de care mă lăsam vizitat pe atunci. Sunt sigur de asemenea că ne-am plăcut reciproc și că i-a lipsit cu desăvârșire meschinăria adultului tentat să ironizeze „sublimul” tineresc.

Drumul la Editura Institutului Biblic mi-a devenit drag datorită Părintelui Anania. Fără să-mi dau seama, intrasem sub seducția primei mari întâlniri. Nu mi-au trebuit decât câteva luni pentru a-i ajunge apropiat și pentru a savura această apropiere, din care aveau să crească nenumăratele ceasuri de colocviu, ritualele noastre plimbări prin Cișmigiu și Herăstrău, dar mai ales sfaturile pe care mi le-a oferit, în momente de cumpănă, asemenea tatălui venit întru îmbrățișarea fiului risipitor. Analogia nu e nici forțată, nici sentimentală. Ea acoperă realitatea, în fond misterioasă, a îngemănării dintre autoritatea celui care a fost și a rămas pentru mine „Părintele Anania” și duhul căutător al unui ins din calea căruia nu aveau să lipsească poticnirile morale, greșelile de evaluare, judecățile pripite și căderile sufletești. Păstrez, cu o explicabilă pietate, zecile de scrisori pe care mi le-a trimis, fie că mă găseam la Sibiu, între zidurile austere ale Institutului Teologic, fie hălăduiam prin străinătăți pariziene, risipit prin splendori lumești și vanități doctorale. Îmi amintesc – dincolo de pomenitele vestigii epistolare – duioasa hotărâre cu care m-a cercetat ori de câte ori m-am aflat la ananghie, arătându-mi calea optimă și iubindu-mă necondiționat. Se înțelege că, din pură discreție, nu pot detalia cronica unor asemenea gesturi, dar țin să mărturisesc aici faptul că ele m-au apropiat de Hristos mai mult decât orice predică sau lecturi, dovedindu-mi că adevăratul creștinism este, la urma urmelor, o întrupare a gratuității. Ajutorul său a sosit prompt, fără emfază, ca o strângere grăbită de mână. Târziu mi-am dat seama că „protecția” pe care mi-a asigurat-o, din afecțiune și cu încredere, nu-mi va fi fost mereu de folos, dată fiind consistenta sa liotă de dușmani dornici să-l lovească pe ucenic ori de câte ori nu-l puteau atinge pe maestru. Asta nu m-a împiedicat ca, rămânându-i alături, să mă simt mereu învingător. Și nici nu m-a oprit să-i iau apărarea atunci când alții – pe care adesea îi prețuiam – îl criticau, forțându-mă să mă lansez într-o dureroasă, dar neechivocă apologie.

De-a lungul vremii, Părintele mi-a povestit o mulțime de întâmplări din palpitanta, romanesca sa biografie. Mi-a înfățișat, în culori sepia, tinerețea sa „naționalistă”, febra acumulărilor livrești, originara sa specializare hagiografică, pasiunea pentru filozofia patristică, treptele urcușului literar, hrănit din orgolii vâlcene, mituri dacice și din cercetarea microscopică a limbii române, pe care a știut dintru început să o jefuiască de vocabule rare, regionalisme absconse, ca și de binecuvântări sau blesteme. Mi-a prezentat filmul unei epoci răpuse, figurile ilustre pe care le-a frecventat – mitropoliți, scriitori, regizori, actori și, nu în ultimul rând, stareți legendari, știutori de abisuri. A ridicat, după ce îmi dăruise prima Psaltire, colțul unei mistice draperii sufletești, sugerându-mi etapele urcușului său religios, vorbindu-mi despre particulara sa evlavie față de Maica Domnului. Mi-a evocat profesorii săi de teologie, începând cu mirabilul erudit Teodor M. Popescu, al cărui asistent se învrednicise să fie cândva. Mi-a rezumat, cu o expertă privire antropologică, specificul societății americane, așa cum avusese ocazia de a-l observa, în lungul său sejur transoceanic.

Tot el a fost, dacă mă gândesc bine, întâiul deținut politic cu care am stat de vorbă, aflând ce se petrecuse la noi în deceniul premergător nașterii mele. Îmi povestea orori – bătăi, torturi fizice și morale, lupta personală cu tuberculoza, izolările sau diabolicele tehnici de anchetă, cu un aer natural, de om trecut prin ciur și dârmon. De la el am înțeles că seminarele clandestine din penitenciare au fost, alături de fervoarea credinței, unicele metode ale supraviețuirii într-un univers concentraționar în care păcatul dădea măsura harului mai mult ca oriunde, în mine creștea ura, nevoia justiției, dar el părea detașat, nevindicativ și seren, asemenea celui care s-a ridicat peste mizeriile condiției umane întrucât le-a asumat până la capăt.

Pe măsura treptatei mele maturizări, am înțeles că din destinul celui hărăzit mie drept părinte spiritual se desprinde o exemplaritate care se cere tâlcuită. Am priceput, de pildă, că tragismul vieții sale este reflexul voinței de a reuni contrariile în pofida unei Istorii care absolutizează parțialitatea și partizanatul. Călugărul medicinist, scriitorul cu prize mondene, prelatul cufundat în secretele unor exotice mitologii insulare, ierarhul care imaginează destinul neamului și teologul ortodox versat în exigențele ecumenismului sunt numai câteva ipostazieri ale amintitei dorințe de a cuprinde ansamblul, mai presus de clivaje și tipologii. Nu e de mirare că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozități, acuzații virulente sau, după caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul faustic al modernității. Alții au văzut în ea proba unor ezitări esențiale. În ce mă privește, cred că adevărul se află aiurea. Părintele Anania este prin excelență un om liber, un om care a refuzat să-și sacrifice înzestrările pe seama modelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligațiilor circumstanțiale.

Zeci de ani, i s-a îmbiat episcopatul și a știut să-l refuze, iar atunci când – după căderea comunismului – a sosit la Cluj, purtarea sa a vădit în preajmă fireasca majestate a unui ierarh de o viață. Deși a suferit ani grei de temniță pentru crezurile sale, nu s-a codit mai târziu să-l asculte pe Patriarhul Justinian, care i-a încredințat o slujire în Statele Unite, pe seama unei Arhiepiscopii controlate de la București. A vibrat descoperind farmecul păgân al arhaității fără a copia relativa apostazie a lui Arghezi, care-i fusese totuși dascăl de frumuseți literare. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocația unei coerențe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare și cultivă neatârnarea ca pe un superlativ al smereniei.

Au trecut eternități subiective de la prima mea vizită în biroul Părintelui Anania de la Institutul Biblic, în răstimp, viața noastră s-a bifurcat, în spațiu, în preocupări și datorii, dar, sper, nu și în spirit. Îl urmăream cu neschimbată dragoste filială, deși se înmulțiseră momentele – și situațiile – în care gândirea noastră diverge, frizând o polemică niciodată deschisă. Părintele devenise una dintre figurile tonitruante ale noului Sinod ortodox. Cerea și obținea grabnic, își apăra turma cu severități de profet vechi testamentar, intervenea tăios asupra împrejurărilor, controla realitatea subalternă cu o mână de fier, pleda scurt pentru cauze în care nu admitea eșecul, primea seniorial și predica memorabil. Vocea lui era auzită și dincolo de lumea Bisericii, în cultură (unde a fost mereu acasă) și în politică (unde judecata atârnă tot mai greu). Caracterul Părintelui devenise, cu vârsta, mai puțin flexibil, așa încât, adesea, trăiam cu sentimentul că poetul care mi-l cita pe Verlaine renunțase la nuanțe pentru a-și apăra mai focos principiile, valorile sau doar preferințele. Tonul său părea apodictic, alura sa căpătase o dimensiune patriarhală, pe care (încă tânărul) din mine o judecase pesemne, greșit.

Știu că a făcut o treabă excelentă ca arhipăstor al Clujului, lansându-se curajos în vitalizarea spirituală, pastorală și academică a unei eparhii pe care a moștenit-o la capătul unui deceniu de cruntă delăsare. Puțini ierarhi din actualul Sfânt Sinod se pot lăuda cu înfăptuiri comparabile: revistă lunară excelentă, reînființarea unei facultăți de teologie care, une fois n’est pas coutume, înseamnă ceva, lansarea unui post de radio ortodox, restaurarea și definitivarea catedralei episcopale începute de Nicolae Ivan, editarea unor volume teologice de bun nivel, întemeierea multor mănăstiri într-o provincie ecleziastică în care viața monahală ortodoxă strălucea prin absență. A încurajat tineretul universitar clujean pe calea credinței, greu de apucat oricând și greu de ținut, mai ales azi. N-a lipsit de la niciun congres important, a ținut conferințe, cucerindu-și, fără eforturi, audiența. I s-au reeditat cărțile – proza memorialistică, poemele dramatice, poeziile, acatistele și chiar gazetăria, la fel de bine scrisă odinioară. Dacă adăugăm acestora progresul Părintelui Anania în ciclopicul său atelier biblic (se înhămase, singur, la o nouă traducere, pentru prima dată comentată, a întregii Scripturi), avem dinainte icoana unei efervescențe roditoare fără egal.

Teodor BACONSCHI

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut