Paradoxul mulţimilor tăcute

RADU VIDA

Protestele din România par să aibă un numitor comun: nemulţumirea. Faţă de tot şi de toate. Viaţa merită să fie trăită dacă există o minimă decenţă în complexa derulare a activităţilor umane. Dacă există locuri de muncă decent plătite, compensarea şi recuperarea forţelor prin loisirul declanşator de bucurii şi, nu în ultimul rînd, dacă generaţiilor viitoare le sînt asigurate condiţii care să dea măcar speranţa că, lor, le va fi mai bine. Altfel, oamenii îşi iau lumea în cap şi caută aspiraţia spre aceste minime condiţii, acolo unde i se spune că treburile merg mai bine. În alte colţuri de lume: înstrăinare, integrarea într-o altă cultură, frustrări…

Nemulţumirea de care vorbeam a luat forme dintre cele mai… neaşteptate şi, ca să fim drepţi, multe din declaraţiile protestatarilor au arătat că nu există o idee clară a ceea ce înseamnă, de fapt, fericirea minimă la care aspiră semenii. Cei interesaţi au putut urmării „vocea străzii” şi arareori le-a fost îngăduit să distingă acea parte a raţiunii care spune că pentru depăşirea greutăţilor e nevoie de unitate în gîndire şi simţire.  N-am spus „uniformizare”, ci, mai degrabă,  înţeleg, prin  „unitate”, un vector care să arate direcţia realistă spre care tinde o naţie. Şi, dacă se pot face sinteze asupra a ceea ce vor, în general, locuitorii marilor oraşe ale patriei (cu toate dificultăţile de coagulare a priorităţilor de nevoi imediate),  este aproape imposibil de explicat cum de masa tăcută a 50 la sută dintre conaţionali n-a spus o vorbă despre ce şi cum în acest vulcan erupt, care este, astăzi, România.

Cătunele, satele, comunele, micile oraşe au rămas tăcute la zgomotul revendicărilor din aceste două săptămîni. Cauzele sînt multiple, iar o adevărată incursiune sociologică ar fi binevenită pentru elucidarea acestei teme. Spaţiul restrîns al unui editorial nu permite asemenea investigaţii,drept pentru care nu vom avansa „presupuneri”, în ceea ce priveşte tăcerea din zona rurală a ţării. Evident că nici aici nu curge lapte şi miere. Ba, am putea spune, faţă de orăşeni, viaţa la ţară este infinit mai grea, iar întunericul mult mai mare. E drept că starea de mizerie în care sînt ţinute gospodăriile ţăranilor duce la diminuarea nevoilor lor. Cu alte cuvinte, dacă unui orăşean, spre exemplu, i se pare că un venit de 3.000 de lei pentru o familie de 4 persoane este insuficient pentru un trai decent, suma devine astronomică pentru un locuitor de la ţară, care nu… rulează decît cîţiva leuţi din vînzarea unui viţel sau a cîtorva ouă.

Cu toate acestea, o veste îmbucurătoare vine din partea unor tineri care, sătui de pretenţiile oraşului, s-au hotărît să înceapă o nouă viaţă, la ţară. E drept că, pe Măsura 122, sumele de sprijin pentru cei care vor să înceapă o afacere se ridică la 40.000 euro (în loc de 25.000 cît era pînă acum). Cererile au depăşit cu de 3 ori posibilităţile primei tranşe de sprijin, iar APDRP anunţă o nouă sesiune de finanţări nerambursabile pentru luna iunie (137,1 milioane de Euro). Evident că-i o picătură într-un ocean. Dar e un început. Iar atunci cînd marea masă a celor tăcuţi de la ţară vor fi realmente contribuabili, vor fi şi ei atraşi în circuitul care apreciază la justa valoare distanţa dintre fericire şi nefericire. Şi, probabil, vor îngroşa rîndurile, mai numeroase, ale nemulţumiţilor. Paradoxal? Da. Pentru că, nu-i aşa, omul vrea mereu mai mult şi mai bine!