Palatul Copiilor din Cluj-Napoca, la 60 de ani

Gînduri la o aniversare

Am participat recent la festivitatea organizată de Palatul Copiilor din Cluj-Napoca, cu ocazia aniversării a 60 de ani de activitate.

După prezentarea unui film documentar privind istoria acestei instituţii, Valentin Cuibus, directorul Palatului Copiilor, a înmînat diplome aniversare reprezentanţilor unor instituţii cu care colaborează Palatul Copiilor, precum şi tuturor celor care, într-un fel sau altul, au avut tangenţă cu instituţia sărbătorită.

Au urcat pe scenă, pentru a-şi primi diploma aniversară, acordată „în spiritul respectului faţă de valorile învăţămîntului şi ale culturii româneşti” şi „pentru fidelitatea şi ataşamentul dovedite în susţinerea şi promovarea educaţiei extraşcolare din această instituţie”, cum scrie pe diploma aniversară, mulţi dintre cei care au lucrat, de-a lungul celor şase decenii, în clădirea de pe str. Republicii. Unii au venit din Bucureşti pentru acest eveniment, iar alţii chiar din străinătate (precum pictorul Ovidiu Marcu).

Întîlnirea foştilor colegi a fost una realmente emoţionantă. Ca o întîlnire de la terminarea liceului sau a facultăţii. Nu am mai fost de mult în această instituţie, dar am aflat că „managerul” ei, cum se spune acum, domnul Valentin Cuibus, a transformat-o într-un adevărat palat. M-am întîlnit cu foşti colegi, cu foşti şefi care s-au perindat pe la fosta Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Marea majoritate a celor care au lucrat acolo, înainte de 1989, au fost oameni de mare calitate intelectuală şi morală, dovadă că, după „deranjamentele” din decembrie 1989 (expresia aparţine regretatului scriitor clujean, Tudor Ionescu), ei au devenit directori de şcoli şi licee, manageri la firme de succes, profesori universitari etc.

M-am revăzut cu plăcere cu Aurel Moldovan, contabilul-şef („gospodarul-şef”, cum mai era numit, pe bună dreptate), omul care verifica atent, cu lupa, autenticitatea biletelor şi a ştampilelor de pe delegaţii, pentru a nu se produce vreo fraudă de … cîţiva lei din banul public! (Nu pot să nu zîmbesc şi să nu mă întristez în acelaşi timp, gîndindu-mă la ce se petrece astăzi, la cît de mulţi văd în avutul obştesc doar o vacă de muls!). Am revăzut spectacolul artistic de la finalul manifestării, unde am recunoscut mîna unei adevărate profesioniste, Mariana Radvany, energica moldoveancă stabilită în Ardeal, pentru care profesionalismul şi patriotismul sînt stelele ei polare. M-am revăzut cu George Arion, antrenorul de judo, al cărui orizont cultural şi literar m-a făcut totdeauna „invidios”, cu Ioan Mureşan (Muri), al cărui spirit organizatoric s-a validat şi după Revoluţie, cu neschimbata Nausica Fodorean (căreia D.R. Popescu îi spunea Nausake!), cu Aurel Buzgău, şi el fost director şi redutabil epigramist (a şi spus o epigramă, la primirea diplomei: „Am privit atent la feţe/Niciun rid n-am remarcat./ Sînt trataţi cu tinereţe/ De copiii din Palat!), cu Andrei Jucan, omul înţelept, care a creat o minihidrocentrală, care alimenta cu electricitate Tabăra de la Blăjoaia. Puţini au fost cei care au lipsit (între care şi proful de electrotehnică, Petru Pleşa, care susţinea mereu că „pe vremea lui Stalin era mai bine”. „Cum, domnule, săream noi, enervaţi?” „Da, fiindcă atunci eram mai tînăr!” (abia acum, cînd am lăsat tinereţea în urmă, îmi dau seama de cîtă dreptate avea).

Aş vrea să remarc însă două lucruri care m-au impresionat în mod deosebit, pentru care aş vrea să îl felicit pe directorul Valentin Cuibus, nu doar pentru momentele de „anamneză” (vorba lui Mircea Eliade) pe care ni le-a creat.

Mai întîi, m-a uimit faptul că, la ceas aniversar, nu a încercat, nicio clipă, să „cosmetizeze” trecutul instituţiei (între 1951-1976, Palatul Copiilor s-a numit Casa Pionierilor, iar în intervalul 1976-1989 – Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei), să pună în paranteză etapa anterioară anului 1989, din viaţa acesteia. În fond, dincolo de componenta ideologică, obligatorie pentru supravieţuirea în sistemul dat, la Palatul Copiilor s-au învăţat şi atunci lucruri importante în viaţa unui om: schiul, patinajul, înotul, dansul, pictura, creaţia literară, plastică etc., la care se adaugă cunoştinţele dobîndite la cercurile sportive şi tehnico-ştiinţifice (judo, karate, karturi, aeromodele, navomodele etc.).

Al doilea lucru pe care l-a făcut Valentin Cuibus şi echipa care conduce destinele Palatului Copiilor este unul absolut atipic pentru societatea românească, în care ingratitudinea ocupă un loc prioritar în relaţiile dintre oamnei. De regulă, soldaţii care cad la începutul unui război sînt uitaţi la obţinerea victoriei. Aşa se petrece şi în civilie. Mulţi conducători cred că viaţa unei instituţii pe care au condus-o ei la un moment dat începe şi se sfîrşeşte cu ei. Or, nu este aşa. Conducerea Palatului Copiilor a accentuat de mai multe ori că succesele de azi ale instituţiei nu ar fi fost posibile fără aportul înaintaşilor. Drept pentru care le-a acordat predecesorilor prezenţi cîte o diplomă aniversară, începînd cu veteranul Nicolae Beuran, fost vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean, care a contribuit la înfiinţarea Taberei de la Blăjoaia, şi terminînd cu toţi angajaţii actuali ai Palatului Copiilor.

I-am promis directorului Valentin Cuibus că mă voi implica în realizarea unei monografii a Palatului Copiilor, instituţie cu un trecut „provocator”, cum se spune azi. Iniţial, clădirea a fost sediul Securităţii din Cluj, apoi a fost transformată în Casa Pionierilor. Peste cruzimile şi torturile care vor fi avut loc acolo, s-a suprapus inocenţa şi candoarea copiilor. Şi voi face acest lucru, nu doar pentru că ţin la deviza lui F. Brunea-Fox („Da’ măcar ai scris asta undeva, ca să rămînă?”), ci şi la îndemnul lui Dan C. Mihăilescu, care, într-un articol din revista 22 (nr. 26, 1-7 iulie 1997), vorbea despre necesitatea ca instituţiile de cultură să îşi redacteze propriile monografii, ca parte a memoriei noastre culturale, memorie care, în treacăt fie zis, cade tot mai mult pradă indiferenţei noastre cotidiene.

Ilie RAD