„Pajiştea luminată a poeziei ”– Ion Cristofor

Poetul Ion Cristofor a debutat şi s-a format în cercul agitat şi tineresc al „Echinoxului” clujean, acolo unde poeţi ca Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flămând sau Dan Damaschin aduceau cu ei spiritul de frondă şi de înnoire necesare momentului. Din 1982, cînd a debutat editorial cu volumul În odăile fulgerului, au trecut, iată, treizeci de ani în care poetul stă neclintit la datorie, îmbogăţind literatura cu opere interesante şi recunoscute valoric, opere care-l propulsează în rîndul eseiştilor curajoşi ai zilei de faţă, preocupaţi nu numai de literatura ţării lor, ci şi de dorinţa de a-i lărgi acesteia zona contactelor, a întrepătrunderilor şi a reflexelor culturale specifice. Două sînt ariile predilecte în care spiritul său neliniştit şi informat s-a manifestat mai accentuat: zona francofonă, belgiană în special, făcînd cunoscuţi la noi o serie de scriitori şi oferind pretexte pentru noi reconsiderări critice, prin volume ca Scriitori belgieni (2000), Seneffe sau vocaţia dialogului (2002), Francofonie şi dialog (2006), Belgia sau regatul poeţilor (2007) şi zona scriitorilor din Ţara Sfîntă, unde eseistul nostru a găsit o lume literară afină /Memoria exilului românesc (2002), Amurgul zorilor. Convorbire cu Gabriel M. Gurman (2005), Românitate şi exil (2006), Scriitori din Ţara Sfîntă (2012). În acelaşi timp a continuat seria volumelor sale de poezii care l-au propulsat în rîndul celor mai apreciaţi poeţi clujeni actuali, prin volumele Casa cu un singur perete (2004), Sărbătoare la ospiciu (2004), O cuşcă pentru poet ( 2007), Cine a dat foc Romei (2010) şi, cel mai recent, Orchestra de jazz (2012). Volumul din urmă este unul dintre cele mai bune ale poetului, atestînd nu numai preferinţa poetului pentru investigarea laturii morale a societăţii de azi, ci instituind tot mai apăsat o poetică a valorilor umane profunde, prin înlăturarea deficitului de metafizic din lumea în care trăim, prin lupta pentru înlăturarea consecinţelor alienării şi a debusolării omului clipei de faţă, pentru scoaterea societăţii de sub influenţa nocivă a politicianismului contemporan, pentru o operă de asanare morală şi valorică radicală. Cărţile sale de poezii devin tot mai mult spaţii ale agorei publice, ale dezbaterii şi dialogului cu mulţimile nedreptăţite şi neglijate, spaţii de respiraţie şi afirmare civică, prin care poetul refuză să mai stea în cuşca aurită pregătită lui de diabolicii mînuitori de sfori captive şi refuză să mai dea foc Romei pentru amuzament şi perplexitate. Adevărat homo faber şi homo artifex, poetul Ion Cristofor îşi mînuieşte cuvintele cu dibăcie, le învesteşte cu valori morale autentice, cu trimiteri general-umane şi estetic-filosofice profunde, gîndite ca forme de promovare a identităţii seninului omenesc, a acelui imaginar revelatoriu prin care personalitatea umană să-şi poată redobîndi sensurile iniţiale. Fără a deveni iniţiatică, poezia lui te transportă într-o lume descătuşată de relaţionări meschine, unde acuitatea trăirilor, reabilitarea factorului istoric sau mitologic ancestral substanţializează rolul destinului individual ridicîndu-l la înălţimea melosului şi plasticităţii cuvîntului demiurgic. Locuind într-un eu asediat de forţe malefice, de angoase existenţiale ameninţătoare, poetul ştie să depăşească latura grotesc-vulgar-ludică a existenţei, instituind un scenariu imagistic puternic şi convingător, prin elaborarea unui ceremonial al cuvîntului care refixeaxă raporturile dintre ordine şi aventură, dintre devenire şi degradare, dintre om şi divinitate: „la cină binecuvîntezi bucatele şi toate cuvintele/lumina iese din tine ca lumina din stea// şi iată pe masă din pîinea rotundă/un lan în pîrgă, o mirişte ţîşnesc odată/ ducînd de mînă desculţ un copil.” (Uneori). Ironia şi autoironia, inserţia biograficului, aluziile textuale sînt formele obişnuite ale realizării unui discurs poetic persuasiv, în care grija pentru formă, pentru cizelarea şi şlefuirea metaforei înlătură pericolul discursivismului, mărturisind fibra lucidă, detaşată şi trainică a unei viziuni clare asupra lumii, în care „bunul Dumnezeu/cu vederea tot mai slăbită/ nu mai citeşte demult/ Constituţia” (Constituţia). Chiar cînd ne credem părăsiţi şi îngenunchiaţi, „capul luminos al îngerului/se iveşte din cînd în cînd la fereastră”, iar imaginea poetului care stă cu o carte deschisă pe piept devine emblematică pentru starea lumii de astăzi, cînd universul în derivă în care trăim, cu surogatele sale culturale aferente, e combătut de luminozitatea astrală a pămîntului care ştie şi poate să-şi conserve individualitatea sa măreaţă „de pajişte luminoasă a poeziei”: „Păsări tăcute-n migraţie/ flăcări în spaţiu/stele rătăcind) de la o noapte la alta//şi iată întunericul îşi aruncă ancora în noi/şi îngerul se aşează/cu o carte deschisă în mînă/pe scoarţa mea cerebrală/ ca pe o pajişte luminată”(Ca pe o pajişte luminată). Pajiştea luminată a poeziei lui Ion Cristofor deschide noi punţi de lumină spre zările strălucitoare ale culturii care ne-a zămislit şi în care poposim ori de cîte ori simţim că avem nevoie de o nouă renaştere anteică.

Mircea POPA